V-ați întrebat vreodată ce înseamnă un album perfect? Pe cât de inevitabil, pe atât de impecabil? Am la îndemână un exemplu bun
0”Aja” este albumul care a făcut din Steely Dan o putere comercială în raport cu contemporanii Fleetwood Mac, Chicago sau The Eagles.
Din punct de vedere conceptual, ca nivel de a scrie și produce muzica, în detaliul armonic și de structură erau inegalabili, mai lipsea un disc cu mai multe straturi de platină, de care să se agațe trei hituri, multe luni în topuri și un premiu Grammy. Unul singur, deocamdată, dar era suficient în acel moment pentru a completa o forță muzicală, într-un mediu super-concurențial. O apoteoză ”mainstream”, clădită pe estetica unor artiști anti-vedetă și anti-ifose, care nu dădeau doi bani pe principiile majorității aspirante la succes. Populat de Walter Becker, Donald Fagen și 35 dintre cei mai apropiați prieteni, majoritatea dintre ei muzicieni de jazz, ”Aja” a livrat formele unor cântece antebelice, cu măsuri rimtmice complexe și solo-uri prleungite unei generații pentru care ideea de ”pop” era piesa scurtă, cu formă fixă și mesaj repetitiv, sufocată uneori de suficiența unor nume ajunse foarte populare. Și culmea, s-a vândut masiv. Iar Becker & Fagen, nucleul permanent al fenomenului unic numit Steely Dan, au tratat acest tip de succes cu indiferență. Pentru ei era important să acopere bugetul pentru albumul următor. Orice altceva era intâmplător.
Calitatea a fost tot timpul prioritară. Cei doi autori au renunțat la acreditările de ”rockstars” după ce s-au retras de pe drumuri în 1974 și, la fel ca The Beatles după ”Revolver”, au intrat în studio și au închis ușa izolatoare după ei. ”Aja” a fost rezultatul cel mai strălucit și chiar dacă cele șapte piese nu au durate extinse (doar ”Aja” și ”Deacon Blues” depășesc șapte minute), ele evită șabloanele pop în favoarea unor inovații cuprinzătoare, pan-generice, surprinzător de accesibile: ”Black Cow” deschide festivalul de provocări armonice pe un tempo moderat, groove-ul din ”Josie” a devenit o platformă a combinațiilor modale din cărțile cu piese ”postbop”, pulsația hipnotică din ”Home at Last” e întreruptă de un interludiu de tip ”big band” suplinit de sintetizator, ”I got the News” își zdruncină leagănul armonios cu câteva intervenții de pian a la Thelonious Monk, ”Deacon Blues” își duce povestea sinistră prin firul melodic al saxofonului iar ”Peg” ne înșiră fără astâmpăr insinuări pe un tempo dansant. Până și coperta discului prezintă textul în stilul Blue Note, poate cea mai importantă casă de discuri care promovează jazz-ul. Apoi versurile, mereu încadrate în fascinația pentru personaje marginale, izolate de propriile vicii, desfășurându-se imund în peisaje trasate în culori întunecate. Tot felul de ciudați, descriși ludic de o muzică sofisticată, atrăgătoare, genial dezvoltată în detalii.
Muzica Steely Dan transmite o fervoare a libertății specifice posesorilor de vocabular bogat, un impuls entuziast care vine în parte de la tendința de a încerca permanent limite, care sfidează regulile fixate în continuum-ul ”pop”, nu în maniera lui Lou Reed, care neglijează măiestria în favoarea simplității studiate, ci în virtutea măiestriei în sine. Când standardul cultural scade la limita absurdului, singura revanșă vine prin restabilirea unor standarde mai ridicate, recuperate dintre leneși și oportuniști. Un album precum ”Aja” (pronunțat ”eija”) contează prin conrtibuția la lumea civilizată în forma unor tezaure audio, precum și prin onestitatea tăioasă cu care reflectă o realitate în contururi evidente. Dacă majoritatea ”câștigătorilor” au ales să arate pădurea doar din unghiuri favorabile, oferind imagini false de dragul unui public cât mai numeros, Steely Dan a arătat și uscăturile, fără menajamente, la un nivel muzical fabulos, iar ca efect scundar ne-a făcut să realizăm banalitatea multora dintre contemporani. Pentru că au îmbinat perfect două aspecte care mențin noțiunea de artă într-o stare de integritate și echilibru: creativitatea și rigoarea. Becker & Fagen erau evident fascinați de jazz-ul anilor ’50, definit prin spontaneitate, dar în același timp editau solo-urile virtuozilor din studio, uneori chiar frază cu frază. Idolii lor erau marii improvizatori, poeții generației ”beat” și monștrii ritmici din muzica soul, dar munca lor era posedată de atenția pentru detalii microscopic aranjate, contrar propriilor gusturi muzicale.
”Creatio ex nihilo”, facerea din nimic e rară în muzica autentică. E drept, Guido de Arezzo ne-a oferit bazele notației muzicale, gândind-se în timp ce se plimba prin curtea abației din Pomposa. A schimbat povestea muzicii. A scos erudiția muzicală în afara teritoriilor păzite, făcând-o accesibilă la o scară mai largă, încă din Evul Mediu. Miles Davis s-a dat jos din pat într-o dimineață de martie din 1959 și a reinventat jazz-ul. James Brown ne-a întors pe dos din instinct pur. Majoritatea producțiilor contemporane sunt însă formate prin pași mici, atent pregătiți, în progres treptat, parte dintr-un proces continuu. E valabil pentru orice album de referință. ” Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band” a venit după ”Revolver”, așa cum ”Inner Visions” a venit după ”Talking Book” (Stevie Wonder) sau ”Lamb lies down on Broadway” a venit după ”Selling England by the Pound” (Genesis). Toate reprezintă momente istorice, într-o continuitate a ilustrei creativități. În 1977, ”Aja” a apărut ca o continuare progresivă în plan ritmic/armonic/melodic a anterioarelor ”Royal Scam” și ”Katy Lied” și ca un cadru pentru următorul, ”Gaucho”. Asta se întâmpla într-o perioadă în care creativitatea era condiționată și de ritmul de foc continuu impus de contracte. De la debutul din 1972, ”Can’t buy a Thrill”, Steely Dan au reușit să scoată un album pe an, tip de șase ani. În aceeași perioadă, Elton John, Stevie Wonder, Bob Marley, David Bowie, Joni Mitchell, James Taylor sau Eric Clapton, plus cei patru ex-Beatles au menținut același ritm. Așa era în anii ’70. Acum pare ceva aproape imposibil. Așadar, operele de artă nu apar pur și simplu de nicăieri. Ele sunt puncte esențiale din perioade irepetabile, de extraordinară inspirație, alimentată de reușite anterioare și de o etică a muncii prin care fiecare operă vine ca o răsplată, ca un dar. Lucrul la ”Aja” a durat peste un an, din care cinci luni doar mixajul. Casa de discuri a trebuit să amâne de trei ori lansarea albumului, pentru că de fiecare dată mai rămânea ceva de perfecționat.
Așa cum ne place să credem, legenda are un dram de adevăr: Becker și Fagen și-au reflectat pasiunea pentru jazz și blues în opera lor. Ba chiar și-au făcut un scop din a introduce asemenea ingrediente în muzica pop. În blues, ei au găsit firul genetic care leagă jazz-ul de rock și soul. Dealtfel, jazz-ul i-a legat pe cei doi încă din studenție, când s-au cunoscut la Bard College. Fagen a crecut în casa în care mama lui cânta piese standard de jazz, Becker a luat de mic chitara în brațe. Amândoi și-au luat primele lecții din bogatul mediu radiofonic american din anii ’50-’60. Era atât de multă muzică bună la radio, încât nici nu prea era nevoie să bată cluburile, deși au făcut și asta frecvent. Influențele lor sunt evidente, doar că se extind dincolo de momentul în care a început dominația rock’n’roll. Pentru mulți dintre colegii lor, anumite componente din limbajul folosit de Becker & Fagen erau necunoscute. Percepția lor nu bătea dincolo de Beatles, în timp ce Steely Dan transformau provocările în distracție. Găseau oricând ceva atractiv în spațiul mai puțin explorat de majoritate, publicul era ofertat cu produse peste medie iar nivelul a fost întotdeuna păstrat, din respect pentru inteligența celor care ascultă. Filosofia lor nu prea avea nimic în comun cu poveștile emoționale la persoana I care erau la modă pe coasta de vest. Ei nu își descriau poveștile în plan personal, ci întotdeuna găseau personaje și locuri explicite pentru experiențe amănunțit descrise. Distracția nu însemna vara, la mare, la soare, în mașină decapotabilă, ci aventura autodistructivă a vreunui dubios din marginea societății. Pe acorduri șlefuite, cu umor și verb flegmatic. Touși, era vorba doar de muzică și chiar dacă modul de a gândi era diferit de curentul principal, interesul pentru actualitatea culturală era constant. Ascultau Herbie Hancock, Stevie Wonder și Stuff (Steve Gadd, Eric Gale, Richard Tee etc), admirau artiști precum Seals & Crofts sau Lovin’ Spoonful pentru stilul lor original și căutau muzicieni buni cu care să colaboreze. Unde se încadrau ei? Nu i-a interesat nicicum. Deseori, în dreptul lor s-a pus cuvântul ‘fusion’, mai degrabă pentru sofisticarea în care își găseau loc jazz-ul și rockul, mai puțin în sensul în care, ca exemplu, Return To Forever erau ”fusion”. A existat o vreme când jazz-ul și rock-ul păreau un cuplu ciudat, până la fuziunea lor de la sfârșitul anilor ’˛60. Adepții care nu concepeau asocierea uitaseră că ambele genuri muzicale proveneau din cultura americană a blues-ului și aveau o tendință comună a improvizației și a frondei. Chuck Berry avea swing iar Lionel Hampton avea ceva din vigoarea rock-ului. Miles Davis, un permanent catalizator al transformărilor din jazz a început să folosească instrumente electrice încă din 1969, pe albumul ”In A Silent Way”, considerat generatorul jazz-rock-ului (și nu ”Bitches Brew”). Noțiunea de ”fusion” căpătat un înțeles lărgit odată cu acumularea de noi limbaje, dar la bază reprezintă tot rezultatul reacției dintre jazz și rock. În anii ce au urmat, mulți dintre cei care au fost în grupul lui Davis au devenit nume esențiale în mișcarea fusion. Chick Corea cu Return To Forever, Joe Zawinul și Wayne Shorter cu Weather Report, Herbie Hancock cu The Headhunters, Tony Williams cu Lifetime sau John Mc Laughlin cu Mahavishnu Orchestra. Noua tendință muzicală fuziona groove-ul de funk, agresivitatea din rock și armonia din jazz, folosind un vocabular cât mai complex în care au fost incluse elemente din muzica braziliană, cubaneză, indiană sau ocazional alte influențe din filonul etnic. Când au apărut primele albume excepționale de fusion, lumea jazz-ului a luat notițe. Totodată, trupe din zona mai comercială au preluat maniera. Chicago, Blood, Sweat & Tears, Chase și Lighthouse au format secțiune de suflători permanentă, fiind uneori incluse, cu mai mult sau mai puțin sens, în categoria jazz-rock. Bateristul lui Ramseu Lewis, Maurice White, a aplicat modelul în zona funk, formând Earth Wind and Fire. Tower of Power au mers pe același model. În acest creuzet au apărut Steely Dan, cu o tendință de a fuziona genurile, până la ”Aja”, cel mai influențat de jazz dar și cel mai atractiv și cu succes comercial. Aici e cârligul, nu era doar bine făcut, ci și bine vândut. Și cu o siguranță derutantă, ne-au făcut pe noi să credem că ”sound”-ul Steely Dan nu stă într-un gen anume și nu e definit doar de compoziții, ci și de claritate, balans, panoramare stereofonică, dinamică și tot ce e legat de ”hi-fi”. ”Aja” a fost o vreme un disc etalon în majoritatea magazinelor care vindeau echipmamente stereo. Donald și Walter aveau o preocupare obsesivă pentru calitatea sunetului. Niciun alt album nu sună atât de fin detaliat, atât de aproape de perfecțiunea sonică, de strălucit aranjat, uneori în contrast șocant cu temele cântecelor, ale personajelor dependente, geloase sau plictisite, sublime creații redate printr-un mecanism desăvârșit.
Imediat după lansarea albumului, toată lumea se întreba ce înseamnă ”Aja”, de unde vine numele. Căutările au dus la rezultate interesante dar irelevante: un trib din vestul Africii, un rege hindus, un spirit al pădurii în credința ”yoruba”, o limbă vorbită în spațiul Nilo-Saharian sau chiar ”American Journal of Archeology”. Donald Fagen a spus că titlul vine de la numele unei coreene cu care fratele unui coleg de-al lui s-a căsătorit după război, dar cuvântul poate însemna o prescurtare pentru o grămadă de cuvinte, inclusiv pace, exotism, atracție sau chiar moarte. Versurile descriu ”Aja” ca pe un loc nespecific, pe undeva prin est, departe de lumea celebrității și a comerțului, rupt de timp, unde sufletul tulburat își poate găsi liniștea. Iar coperta conține sugestia din umbră a unui chip feminin. La fel ca ”Hejira”, lansat de Joni Mitchell cu un an înainte, ”Aja” este un album despre fluxul unor drumuri sau mai degrabă despre nevoia de a pleca undeva, departe. Aventurile nefericite caută consolare după despărțiri, plictiseală, inerție, o detașare de haos, de aglomerație și încordare. Poate și pentru că cei doi geniali muzicieni care au adus rafinamentul de pe vremea lui Cole Porter în lumea pop s-au săturat de California și le era dor de New York. Controlul lor semantic este unic. Compoziția post-Gershwin se adună cu tematica post-Dylan în America post-Nixon. Și cât de frumos transformă anormalul în familiar și vice-versa.
Acum vreau să menționez, pe scurt, un aspect foarte important despre care nu am mai comentat. E o noțiune prezentă în toate domeniile de expresie sonoră și i se acordă de cele mai multe ori importanța cuvenită. Este vorba de prozodie, arta intonării, esențială în valorificarea sunetelor și a ritmului care susțin cuvântul. În recitare, prozodia studiază relația dintre semnificația versurilor și sonoritatea lor, în special acolo unde ritmica este specificată (iambic, trohaic, amfibrahic). În muzică, același termen descrie relația dintre textul piesei și felul în care este aranjat pe muzică. Atunci cand se ține cont de prozodie, relația este în general de natură melodică sau ritmică. Starea dată de cuvânt este subliniată de un anumit interval sau de un anumit ritm. Mai rar, auzim de prozodia armonică, pentru că e mult mai subtilă și greu de aplicat. Ei bine, una din preocupările uzuale în muzica Steely Dan a fost desăvârșirea prozodiei armonice. Ceva obișnuit la ei dar insolit în muzica pop. De la început ei au susținut ideea că efectul armoniei, chiar și în cântecul popular, este mai intens când aceasta nu e folosită doar ca suport pentru linia melodică, ci un flux cu sens și însemnătate în timp real. Steely Dan nu erau singurii care acordau importanță prozodiei armonice și complexității expresiei în general (anii ’70 au abundat în găselnițe ingenioase, pop-ul a tot adunat elemente care să-i îmbogățeasca limbajul, ca exemple imediate îi putem numi pe Michael Franks și Gino Vanelli), dar cu siguranță au devenit cei mai cunoscuti. Dincolo de calitatea uimitoare a producției, de textele clar descriptive și de aranjamentele neconvenționale, conținutul armonic i-a menținut într-o permanentă distincție. Succesiunile armonice nu sunt doar mediu de lucru, ci atracție principală. Iar pe “Aja” asta se simte cel mai clar.
Stilul de lucru ieșit din tipare s-a manifestat și în privința alcătuirii echipei de producție a albumului. Renunțaseră la turnee iar ideea de trupă nu avea sens, așa că pe la 1977, Becker & Fagen își concepeau albumele precum regizorii de film, folosind muzicienii în funcție de fiecare piesă, indiferent de numărul lor. La finalul înregistrărilor, pe nota de plată erau zeci de muzicieni, iar pe variantele finale ale pieselor doar o parte dintre ei. Unii mai apăruseră și pe precedentele albume Steely Dan, însă “Aja” a însemnat un efort în plus de a aduna noi nume care să extindă spectrul, fără compromis, către materialul cel mai profund influențat de jazz de până acum. Printre ele, poate cel mai rezonant a fost cel al lui Wayne Shorter, asociat exclusiv cu jazz-ul (Miles Davis, Weather Report), prezent pe foarte puține înregistrări pop. El a refuzat inițial, dar după ce a ascultat câteva piese din noul proiect și-a înregistrat partea de saxofon cu plăcere, devenind un coleg generos și cooperant. Lui Shorter i s-a alăturat Steve Gadd, care cel puțin în acea perioadă era cel mai căutat baterist al lumii.O alegere naturală, având în vedere stilul său, finețea cu care construia un groove și inteligența cu care se adapta soundului specific. Nu e de mirare că, în premieră în discografia “Dan”, bateristul a primit câteva măsuri de “solo”. Diferit de concertele rock, unde bateristul rămâne singur când colegii își schimbă costumele sau iau o pauză de tras sufletul (el e la bustul gol, nu are nevoie să-și schimbe toaleta), Gadd a știut exact ce și cum să cânte pentru a susține piesa (“Aja”) și pentru a rămâne memorabil. Folosind ideal accentele din măsurile care i-au fost oferite, a punctat secvența ritmică cu scurte explozii și intervenții sub semnătură proprie (când auzi acele șaisprezecimi cu “tomuri” și tobă mare știi exact cine bate), arătând că rigurosul cadru în care se desfășoară maniera “Becker & Fagen” permite și momente de evadare, mai ales atunci când muzicianul contribuie cu unicitate. O altă forță a naturii care și-a trasat inconfundabil linia ritmică a fost Bernard “Pretty” Purdie, “The Hitmaker”, cum uneori se autointitula, un alt manual de groove pe care-l găsim alături de foarte multe nume mari, începând cu Beatles (da, a tras 21 de piese, în locul lui Ringo, dar rămâne între noi). Cand asculti “Deacon Blues” și “Home at Last” îți dai seama imediat despre ce e vorba. Au urmat alți grei obisnuiți ai cercului restrâns, elita instrumentiștilor de studio din America. Trompetistul Chuck Findley a lucrat cu Quincy Jones și James Taylor înainte de a înregistra pentru “Aja”, unde a susținut registrul mediu din partitura lui Tom Scott, care a scris toți “suflătorii” pe acest album, precum și pe producții semnate de Tom Waits, Paul McCartney sau Joni Mitchell. Jim Keltner a cântat cu Bob Dylan, Randy Newmann și Leon Russell și s-a potrivit la fix cu repertoriul. Multiinstrumentistul Victor Feldman este singurul în afară de Becker și Fagen care a cântat pe toate albumele Steely Dan din anii ’70, acumulând în același timp credite în lumea jazz-ului. Dacă vă uitați pe coperțile unor discuri semnate de Miles Davis, Buddy Rich, Stan Getz, Chet Baker sau Wes Montgomery, îl veți găsi acolo. Joe Sample și Larry Carlton, artiști solo cu renume care apucaseră să semneze cu case de discuri majore, Ed Greene a ocupat scaunul de baterist și pentru Dizzy Gillespie sau Marvin Gaye, Paul Griffin a înregistrat “clape” pentru Bob Dylan și Quincy Jones (dau doar două nume, ca să ajungă la toată lumea) sau Plas Johnson, care a prins “job”-uri importante încă din anii ’40, este cunoscut pentru tema de saxofon tenor din “Pantera Roz” a lui Henry Mancini și a cântat cu cel puțin doi mari Frank (Sinatra si Zappa). Deja am enumerat o parte din tot ce e mai bun în muzica secolului XX. Nici nu ne putem imagina că “Aja” putea suna atât de bine fără aportul unor muzicieni de asemenea nivel, care să ne facă să credem că totul a fost facut fără efort. Abia atunci când au folosit super-grei din jazz, Walter și Donald au fost mulțumiți de propriile piese. Umbla vorba în anii aceia că dacă reușeai să prinzi un solo pe vreun album Steely Dan era mare lucru, contribuia serios la “box office”. Chitaristul Chuck Rainey spunea că lucrul la “Aja” l-a ajutat în carieră mai mult decât toate celelalte proiecte la un loc. Iată un alt motiv pentru care acest album reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale lumii muzicale organizate. Exigență, cunoaștere, acribie și concepție muzicală la un nivel pe care cu greu ni-l putem imagina. Nu știm chinurile facerii, dar ne bucurăm de rezultat. După efort rămâne sunetul. Iar Steely Dan și-au confirmat renumele scoțând din soliștii lor mai mult decât au reușit soliștii în propriile proiecte. Și aveau totul pregătit în cel mai mic amănunt încă dinaintea începerii producției.
Becker & Fagen s-au implicat și în post-producție. Au asistat la editări, și-au spus părerea in privința ”master”-ului și au colaborat cu Gary Katz la stabilirea ordinii pieselor, care are o logică bine stabilită. Cu toate astea, implicarea lor în munca din afara studioului a avut limite. Dobândiseră o artă a evitării cerințelor comerciale, fără turneu, cu cât mai puțină promoție și cu deciziile de “business” lăsate în seama celor din birouri. Iar “Aja” a mers bine, foarte bine. S-a vândut în peste trei milioane de exemplare într-un an, a stat prin topuri și a luat un “Grammy” pentru sunet. În 2010, Biblioteca Congresului S.U.A. a inclus acest album în Registrul Național al Fonogramelor pentru semnificația lui culturală, artistică și istorică.
Până în anii ’70, industria muzicală era practic o mașinărie de hit-uri sub formă de ”single”. Aurul și platina veneau pe seama unor piese de trei minute. Abia odată cu “Sgt. Peppers”, formatul albumului a primit legitimitate și a început era AOR (album oriented rock). Când au intrat Steely Dan în scenă, totul era schimbat. Albumele se vindeau cu milioanele fără a primi neapărat sprijinul vreunui ”single” promoțional (în 1971, “Led Zeppelin IV” a primit de mai multe ori distincția de platină iar “Stairway to Heaven”, cea mai cunoscută piesă de pe album nu a fost niciodată lansată individual).
FM-ul a evoluat (mă rog) de la un fenomen neregulat și fără pretenții la unul dintre cele mai influente mjloace de promovare a muzicii, atrăgând și ridicolul aferent scăderii pretențiilor artistice, cunoscută și cu denumirea de ”dumb down”. Steely Dan au refuzat categoric orice formă de ”dumb down” în timp ce muzica pop producea mai mulți bani ca niciodată, dovadă fiind albume precum ”Frampton Comes Alive”, ”Saturday Night Fever”, ”Boston”, ”Hotel California” sau ”Rumours”. Semne de hubris erau peste tot: Elton John a scos a doua compilație de ”best of” la mai puțin de doi ani după prima, The Village People au înregistrat un dublu album live, cei patru membri Kiss au lansat câte un album solo în aceeași zi, Barbra Streisand cânta din Judy Garland iar The Bee Gees cântau Beatles. În acest mediu, ”Aja” a apărut ca o contradicție. Și a rupt.
Becker & Fagen au încheiat acest capitol mutându-se la New York, unde au început lucrul la ”Gaucho” (scriind texte despre California), un album care s-a dovedit a fi și mai costisitor, mai provocator. În era marilor albume, fiecare producție trebuia să fie mai bună decât cea dinainte.
În concluzie, Steely Dan nu aveau nicio clipă intenția de a se situa lângă Chick sau Herbie, de a se adresa aceluiași public, la fel cum limitarea la audiența generală a muzicii pop ar fi insuficientă pentru a le descrie stilul. Dar e clar că anii ’70 au fost cei mai potriviți pentru muzica lor. Nu există o perioadă mai bună pentru ca sinteza lor (și mai puțin fuziune) să-și manifeste efectul total. Apărând cu elemente și structuri elaborate, Becker & Fagen au contrazis paradigma unui mediu în care majoritatea pieselor erau scrise în previzibila formă 1/4/5 – AABA. De aceea cred că e potrivit să spunem, atunci când vine vorba sau ne întreabă cineva ”ce cântă Steely Dan”, că avem cel mai bun exemplu de artist care nu a ținut cont de niciun risc atunci când și-a fixat propriile repere într-o lume înghesuită în propriile tabieturi. Steely Dan are propria lume iar ”Aja” are propria hartă. Are mai mult de-a face cu sonata decât cu Sinatra. Toate cele șapte piese sunt organizate într-un format pop-rock dar conțin secțiuni care au ca model perioada ”big band” sau bebop. Un fenomen care poate fi asociat unei singure trupe. Toate laturile artei din secolul XX, jazz, blues, cântecul compus cu simț artistic, soul, funk, fusion, poezie beat, science fiction, teatru, film noir se împletesc dezinvolt cu un rezultat complex și încântător. Dintre toate numele mari care începând cu anii ’70 au avut un impact internațional de durată, Steely Dan au mizat consistent pe o muzică paroxistic șlefuită, de o incontestabilă frumusețe, care ne face să ne simțim ca acasă într-o lume modernă, conștientă de sine. Uneori, descifrarea conținutului muzical, a întregii structuri stratificate sau a textelor devine o disciplină aparte, dar atenția implicării ne răsplătește cu un corpus muzical marcat de unicitate. Și chiar dacă nu ne complicăm cu interpretări aprofundate, tot avem parte de una dintre cele mai autentice și inteligente forme de exprimare muzicală.
”What is the song “Aja” about?” - “About eight minutes.”
Se încarcă comentariile...
