Urăsc conductele!

Regiunea Mării Negre este legătura între zonele bogate în rezerve şi consumul european.

Despre conductele de gaze, trasee, oferte, implicaţii politice şi tratate se discută în presă în fiecare zi. De multe ori uităm esenţialul. Rezervele de hidrocarburi solide, lichide sau gazoase aflate în pământ trebuie să ajungă, într-un fel sau altul, la consumatori. Gazele pentru a fi transportate trebuie presurizate sau lichefiate. Tehnologia care pare mai simplă e cea a presurizării şi a distribuţiei prin reţele de conducte. Eu, unul, urăsc conductele. Ele creează dependenţe între producători şi consumatori, exploatabile politic. Producătorii au doar două limitări: costurile înlocuirii cu alte resurse energetice şi necesitatea asigurării unui flux constant. De aceea, pe traseul conductelor este nevoie de depozite de gaze pentru a înmagazina cantităţi în perioadele de consum mai mic şi a le elibera când pot fi valorificate mai bine.

Regiunea Mării Negre este legătura între zonele bogate în rezerve şi consumul european. Din două proiecte concurente, unul are gaze, dar nu prea are finanţare, cel de-al doilea are finanţare şi nu prea are gaze. Proiectul rusesc South Stream îşi caută încă traseul. Deşi susţinut de unele ţări europene, cum ar fi Italia, evident el va crea dependenţe. Proiectul european Nabucco, din păcate, nu ar avea suficiente rezerve care să alimenteze conducta, decât dacă ar fi construită o legătură transcaspică cu Asia Centrală, sau dacă relaţia Vestului cu Iranul s-ar normaliza. Deocamdată, atât Rusia, cât şi Iranul se împotrivesc acestei extensii, sunt motivate de grija nemărginită faţă de problemele mediului, preocupate fiind de supravieţuirea sturionilor în Marea Caspică... România are un singur argument în această dezbatere, şi anume capacitatea de depozitare a gazelor în zăcămintele epuizate sau pe cale de a se goli. Gaze naturale, fără alte descoperiri ulterioare, mai avem doar pentru 10-12 ani. Capacitatea de depozitare teoretică depăşeşte cu mult consumul anual al României. Aceasta este o şansă extraordinară. Ea poate fi valorificată prin scoaterea la licitaţie, transparent şi rapid, a concesionării capacităţilor subterane de depozitare. Există peste 200 de astfel de câmpuri. Numai din bonusurile de semnare ale contractelor s-ar putea obţine între 2 şi 4 miliarde de euro. Investiţiile necesare ar mai aduce între 8 şi 10 miliarde de euro într-o perioadă de 2 până la 3 ani. O singură condiţie ar trebui impusă participanţilor: să nu fie producători care să aducă în aceste depozite propriile lor gaze. De aceea am rămas perplex când am aflat că s-ar pregăti crearea unei societăţi mixte împreună cu „Corporaţia Rusia", Gazpromul. Aşa nu faci decât să întăreşti monopolul. Soluţia este absolut neraţională. Paradoxal, nu producătorii sunt cei care câştigă în această industrie, ci aceia care au robinetul, adică posibilităţi de depozitare.

M-ar putea întreba cineva de unde şi-ar procura concesionarii gazele. Sursele ar fi atrase tocmai de apariţia instalaţiilor de stocare. Ambele proiecte de conducte ar avea nevoie de astfel de capacităţi. Ar apărea, de asemenea, cea de-a doua formă de transport. Terminalele de gaz natural lichefiat ar deveni imediat atractive. Am intra în circuitul pieţei globale a transportului maritim al gazului lichid. Spania are un sistem intern de distribuţie a gazelor naturale aprovizionat de terminale de gaz lichefiat. Astfel, nu depinde de o ţeavă, îşi procură resursele energetice din Quatar, Algeria sau Trinidad. Competiţia stabileşte preţul, beneficiarul este consumatorul.

Deja în Turcia există un terminal de GNL ce ar putea fi legat ieftin de reţelele de distribuţie din Bulgaria şi România. Nu mai vorbesc de proiectul extrem de raţional al construirii unei perechi de terminale în Georgia şi România pentru gaz comprimat sau lichefiat. Viitorul ne-ar putea aduce şi surprize plăcute în ceea ce priveşte rezervele din subsolul Mării Negre. Din păcate, în platoul continental, sub apele puţin adânci, rezervele sunt foarte limitate, deşi ele au creat inutile şi dăunătoare scandaluri. Sunt posibile şi chiar probabile însă rezerve însemnate sub fundul mării, în zone foarte adânci, între 500 şi 2.000 de metri. Iată o altă motivaţie pentru a o lua înaintea timpului şi a valorifica fostele zăcăminte.

De ne-ar da Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă să construim robinete pe banii altora.