Unde se pierde dorinţa sexuală?

Povestea mai multor cupluri este iniţial definită de mult sex şi puţină intimitate emoţională, iar, mai apoi, interacţiunea partenerilor este mai bogată în conectare sentimentală, dar sexul pare mai puţin.

În calitate de psihoterapeut relaţional, adesea vin la mine la cabinet cupluri a căror conexiune a evoluat într-o manieră destul de interesantă. Povestea mai multor perechi este iniţial definită de mult sex şi puţină intimitate emoţională, iar mai apoi interacţiunea acestora este mai bogată în conectare sentimentală, dar sexul pare mai puţin. Realitate care adesea se bate cap în cap cu multe din teoriile pe care le-am citit şi care ne spun că pentru a creşte satisfacţia sexuală este nevoie de siguranţa conectării emoţionale. Dar, oare, care este explicaţia din spatele acestui fenomen relaţional?

Dacă analizăm puţin realitatea aplicând gândirea relaţională propusă de Esther Perel – una dintre cele mai originale şi pătrunzătoare voci ale lumii atunci când vine vorba despre viaţa de cuplu şi intimitatea sexuală – am putea confirma aceste teorii, însă ceea ce le lipseşte este faptul că orice relaţie sănătoasă de ataşament se bazează pe doi stâlpi: dependenţa şi independenţa.

Pentru a cultiva siguranţa unei relaţii avem nevoie de apropiere, manifestată sub toate formele ei: de la proximitatea fizică la uniunea emoţională şi până la împărtăşirea celor mai intime şi abstracte gânduri. Însă, dacă această apropiere duce spre o simbioză totală, atunci ajunge să stingă, încet şi sigur, unul dintre cele mai importante elemente ale intimităţii sexuale – dorinţa. Astfel ajungem la a doua întrebare: Ce se întâmplă în timp cu dorinţa, unde se pierde aceasta? Realitatea vieţii cotidiene ne indică următorul fapt: aceasta se prăbuşeşte atunci când cei doi parteneri uită sau nu pot să-şi exercite independenţa, atunci când ajung blocaţi într-o apropiere sufocantă şi se pierde hazardul sau spiritul de aventură. De asemenea, dacă independenţa ajunge să fie prea mare, aceasta dizolvă relaţia, iar viaţa de cuplu devine orice altceva, dar nu un spaţiu definit de siguranţă şi dorinţă.

Un aspect surprinzător al puterii relaţionale iese la suprafaţă atunci când le adresez clienţilor mei următoarea întrebare – Când te simţi cel mai atras/ă de partener/ă? Întrebare la care te invit să răspunzi şi tu, înainte de a citi acest material mai departe.

Ei bine, la ce răspunsuri ai ajuns?

Îndrăznesc a crede că ţi-au venit în minte replici similare cu cele pe care le primesc cel mai adesea în cabinet: atunci când este departe, atunci când se îmbracă diferit şi se pregăteşte pentru o şedinţă, atunci când celălalt este inaccesibil, atunci când este misterios, când este competent în legătură cu ceea ce face, când radiază de energie, când se ocupă de ceea ce-l pasionează, atunci când este admirată şi apreciat de cei din jur. Cu alte cuvinte, atunci când avem posibilitatea de a-l vedea pe partener în unicitatea sa, atunci când face ceva specific ce nu are nicio legătură cu persoana noastră, atunci când apare un val de noutate şi surprindere care ne face să observăm diferenţele dintre noi şi celălalt – în astfel de momente se creează un spaţiu psihologic care poate fi umplut cu energia dorinţei (inclusiv a dorinţei sexuale).   

Ideea de bază pe care o putem extrage cu uşurinţă din aceste răspunsuri este următoarea: distincţia dintre mine şi partenera mea (partenerul meu) este o condiţie a legăturii sexuale, exact aşa cum apropierea este baza legăturii emoţionale.

Pe scurt, asa cum apare descris în „Copilul invizibil”, cartea mea despre dansul relaţional dintre părinte şi copil, tot aşa, şi în interacţiunea dintre doi parteneri, ataşamentul sănătos duce la independenţă, la dorinţa de explorare cu posibilitatea de revenire şi împărtăşire. Pe parcursul copilăriei cu toţii avem de găsit un echilibru personal între dependenţa eficientă şi necesară faţă de părinţii noştri, ori faţă de semenii noştri, şi nevoia de independenţă.

Pentru a stârni din nou dorinţa, este de folos să cunoaştem umbrele intimităţii şi să îi oferim celuilalt libertatea de a se trăi pe sine, de-a cuceri lumea şi de a se întorcea la noi pentru a sărbători împreună reuşita. 

Astfel, intrăm în relaţiile de cuplu cu o moştenire afectivă adunată din copilărie. O moştenire în care dansul relaţional învăţat va dicta paşii noştri de relaţionare. Cu toţii oscilăm între cele două nevoi esenţiale, a căror intensitate şi prioritate fluctuează de la o etapă a relaţiei la alta. Fără o apropiere suficient de puternică nu ajungem să ne satisfacem nevoia de dependenţă, însă după o vreme, dacă nu avem suficient timp pentru noi (pentru a ne exprima independenţa), ne cuprinde uşor claustrofobia relaţională care ucide dorinţa – deoarece cu toţii ne dorim apropierea, dar nu într-atât încât să ne simţim prinşi în capcana ei.

Astfel, fenomenul relaţional descris la începutul articolului poate fi explicat psihologic în felul următor: la începutul relaţiei dorinţa este mare, deoarece există o distanţă emoţională care urmează să fie parcursă, aici nu avem nevoie să ne cultivăm distincţia şi să ne onorăm independenţa pentru că încă suntem separaţi. Însă, pe măsură ce distanţa scade captivitatea, aceasta ajunge să umbrească dorinţa şi atunci apare plictiseala, familiarul şi lipsa de curiozitate. Iar, pentru a stârni din nou dorinţa, este de folos să cunoaştem umbrele intimităţii şi să îi oferim celuilalt libertatea de a se trăi pe sine, de-a cuceri lumea şi de a se întorcea la noi pentru a sărbători împreună reuşita.    

Text semnat de Gáspár György, psiholog clinician, psihoterapeut relational, preşedintele Asociaţiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie (www.paginadepsihologie.ro)