Unde mergem noi, domnule?

0
0

Pe zi ce trece, Europa e un ţărm tot mai îndepărtat. Îţi vine să te întrebi cine e dementul care a concasat atâtea naţiuni cu diferite moşteniri cultural-religioase şi ce bucătar zurliu a mixat tortul cu murăturile şi pastele cu şoriciul, pentru a obţine o ciulama dezgustătoare?

Rezultatul e o nemulţumire generală, o desconsiderare furioasă a mecanismelor democratice, o ascensiune fulminantă a minorităţilor care sufocă majorităţile, o furie generală a majorităţilor care şterg pe jos cu minorităţile şi o dorinţă irepresibilă de a instaura un punct fix în univers. Ceea ce lipseşte din această Europă unită (care, apropo, a fost unită numai la bine, adică la risipă, ineficienţă, ipocrizie şi învârteli) e, într-adevăr, o idee general şi generos umană. Dar fiecare naţiune şi-a construit, de-a lungul istoriei proprii, o identitate pe care nu e dispusă să o schimbe. Problema e că Europa are păreri deosebite şi ireconciliabile despre ce e important. Oricâte punţi ai căuta între identităţi, mai multe motive de conflict vei găsi. Umanitatea ar fi uşor de rezolvat, dacă specificul naţional nu ar fi atât de îmbârligat. Iar schimbarea lui, scopul suprem al naivilor înaintaşi, seamănă ca două picături de apă cu lupta contra naturii, pe care o iniţiaseră comuniştii în anii ’50.

Ţările mici, dar sărace şi trufaşe (cam ca Grecia sau Portugalia) au adoptat euro şi au intrat în impas. Las’ că nici Franţa sau Italia nu s-au simţit prea bine. Reglementările agricole (un soi de plan Valev) au scos din minţi producătorii şi au dereglat economii. Ritmurile de dezvoltare ale naţiunilor europene sunt diferite, împrejurările socio-economice sunt, şi ele, incomparabile, iar felul de viaţă nu se pupă de la nord la sud. E lesne explicabil de ce ţările care au fost împinse în strâmtori economice s-au dat cu capul de pereţi. Nu există o singură inimă europeană. Dar nici piepturi destul de încăpătoare pentru inimoaiele şi inimioarele continentului. Corabia europeană e nu numai beată, dar scârţâie din toate încheieturile. Neatenţi la identitatea populaţiilor, ctitorii acestei construcţii au uitat cum se clădeşte durabil: cu oameni şi pentru oameni. Problematica reală a individului şi scopul lui în viaţă au fost înlocuite de şmecherii şi false probleme, sub păturica unei birocraţii care şi-a format o clientelă serioasă. Fondurile europene sunt destinate celor care ştiu să scrie proiecte, indiferent de inutilitatea proiectului, şi nu celor care au nevoie de ele. Se cheltuiesc sume astronomice pentru băşini propagandistice, dar e imposibil să se rezolve minime chestiuni esenţiale.

Sosită cu întârziere la banchetul european, România a pus pe masă ce are mai bun: şmecheria. Pristanda a dat tonul la cântec: „Pupă-l în bot şi papă tot!“. Dar sentimentul general e unul de disperare. În cei 26 de ani de la căderea comunismului, noi nu am apucat mai mult de trei liniştiţi şi, cât de cât, normali. În restul timpului, a fost o luptă sălbatică pentru supravieţuire, într-un hăţiş de legi aiurea, trântă cu statul român. Asta e tot ce s-a-ntâmplat. Ne-am luptat cu statul şi cu uneltele lui, cu profitorii lui, cu sugativele lui, cu escrocii lui, toţi asociaţi la vasta operaţie de colectare a banului public. Şi acum ne mirăm că Europa naţiunilor se prăbuşeşte. Păi, să ne mirăm, iar la sfârşit, să tragem şi o înjurătură. La asta, da, ne pricepem.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite