Un artist romȃn la Stockholm

În august trecut, capitala Suediei se scălda în strălucirea unui soare care de obicei nu prea răsfaţă aceste meleaguri nordice. A fost norocul meu sau doar efectul încălzirii globale, nu vreau să mă gȃndesc, fiindcă m-am bucurat din plin de lumina ce a înviorat (pentru mine, credeam eu!) un oraş care altfel îşi iubeşte sobrietatea monocromă.

În acea perioadă de jubilaţie solară, Institutul Cultural Romȃn din Stockholm a găzduit o prestigioasă întȃlnire a celor care o apreciază şi o iubesc pe scriitoarea şi artista plastică Gabriela Melinescu, omagiind-o la împlinirea vȃrstei de 80 de ani.

A avut loc atunci o masă rotundă, la care personalitatea puternică a artistei de origine romȃnă, care trăieşte în Suedia din 1975, a fost evocată de scriitoarele suedeze Agneta Pleijel, Inger Johansson şi Eva Ström, alături de editoarea romȃnă Denisa Comănescu. Publicul din sala arhiplină a putut să o şi vadă şi să o audă pe Gabriela, aşa cum a reţinut-o memoria peliculei, prin documentarul TVR pe care i l-am dedicat în 2009, cu prilejul expoziţiei sale de desene şi gravuri, organizate de curatoarea Ruxandra Garofeanu, la Galeria “Dialog” a Sectorului 2 din Bucureşti. Dar şi un public mai larg a putut să o vadă pe aniversată, fiindcă, prin parteneriatul cu ICR Stockholm, directoarea TVR Internaţional, Mihaela Crăciun, a programat şi o seară omagială, pe postul internaţional.

La cochetul sediu ICR din inima Stockholmului, coordonatoarea programului, Simona Chiţan, împreună de echipa institutului, condusă de directorul Bogdan Popescu, au prezentat şi o expoziţie de pictură, gravuri, obiecte şi desene semnate de Gabriela şi curatoriată de un alt artist romȃn din Suedia, Constanţiu Mara, un vechi apropiat al ICR.

M-am retras într-un colţ, ca să stau de vorbă cu acest delicat curator, intrigată fiind de numele său cu sonoritate de Ṣcoala Ardeleană. Ṣi nu m-am înşelat, artistul s-a născut la Ineu, în judeţul Arad, în 1937.

Sanda Vişan - Sunteţi în Suedia de vreo 40 de ani. Cum reuşeşte un artist plastic să supravieţuiască, ca artist,într-o ţară străină, a cărei limbă probabil nici n-o vorbeaţi la început?

Constanţiu Mara - Sigur, necunoscȃnd limba, am supravieţuit pictȃnd.

Sanda Vişan - Apreciez gluma, dar e nevoie şi de a vorbi limba, ca să ai acces la nişte mecanisme de afirmare în profesie, într-un spaţiu cultural nou.

Constanţiu Mara - E adevărat. Am fost dintotdeauna curios de ceea ce pot face prin talentul de pictor, dar şi să restaurez şi să fac sculptura. Idealul acesta de artist în toate manierele de expresie materială mi l-a indus primul meşter, Ştefan Soos, de la Şcoala populară de artă din Arad.

Sanda Vişan - Când se întȃmpla?

Constanţiu Mara - Prin anii ’50. În 1953 am avut prima expoziţie, despre care scria un ziar local: expoziţia tovarăşului Constanţiu Mara... chiar dacă eu eram un puşti de 15 ani! Acest meşter era german şi studiase sculptura la Budapesta şi la Viena, le ştia pe toate, era şi dirijor.

În primul an nu am luat examenul de admitere la Arte Plastice, la Bucureşti, dar, după multe avataruri, am ajuns asistent la Arte Plastice. Între timp, fusesem exmatriculat din facultate, în momentul de intimidare a studenţilor…

Sanda Vişan - În 1956, la revoluţia maghiară?

Constanţiu Mara - Da. M-a învăţat actorul Dumitru Furdui, care o păţise şi el înaintea mea, fusese la Bicaz şi mi-a zis că după munca asta ţi se îmbunătăţea dosarul, fiindcă ai fost la munca de jos. Am ajuns în Parcul Libertăţii, cum redenumiseră Parcul Carol, şi am lucrat ca brigadier.

La Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1964, Constanţiu Mara a studiat, între alţii, cu profesorii Paul Miracovici, Gheorghe Popescu şi Catul Bogdan.

Sanda Vişan - Aţi cȃştigat o bursă de studii în străinătate, care nu ştiu cȃt bine v-a făcut pentru cariera dȃmboviţeană.

Constanţiu Mara - Bursa a venit mult mai tȃrziu, cȃnd eram deja asistentul rectorului de atunci, pictorul Costin Ioanid care, tot aşa, cu o viziune mai amplă, făcea şi sculptură, şi ceramică.

Eu am cȃştigat concursul Academiei Romȃne, o bursa de un an la Roma. Dar mi-a trebuit un an şi jumătate, ca să obţin paşaportul.

Mai avusesem înainte oprelişti de călătorie. Maestrul Ghiţă Popescu, despre a cărui generozitate sper să ajung să scriu cȃndva, a vrut să mă trimită în Tunis, ca să văd mozaicurile romane de la Cartagina, dar nu am primit paşaport. Mă tot întreba: cȃnd pleci? Îi spuneam că nu ştiu. Hai să mergem la director, zice. Director era titlul primit de Vasile Drăguţ, după ce Comisia Monumentelor Istorice, care trebuia să dea aviz pentru orice transformare în Bucureşti, a fost desfiinţată, pentru a nu se mai opune la demolări.

Sanda Vişan - Cȃnd se întȃmplau toate acestea?

Constanţiu Mara - Trebuie să fi fost prin 1970. M-am dus cu maestrul Gheorghe Popescu, căruia prietenul său, Tudor Muşatescu, îi zicea Ghiţă Biserică, la Casa Scȃnteii, la Vasile Draguţ, pe care îl ştiam, că era în ultimul an la istoria artei, cȃnd am intrat eu la Arte Plastice. Mi-a arătat paşaportul, ca să nu cred eu că are ceva cu mine, dar mi-a spus că nu are voie să mi-l dea. Aştepta aprobarea. Care n-a mai venit.

Tema s-a reluat cu ocazia cȃştigării bursei. Am fost simpatizat de toţi profesorii din comisie, am luat nota maximă. Trebuia să plec.

Sanda Vişan - Dar paşaportul, nu!

Constanţiu Mara - Chiar aşa. După ce ministrul Maliţa a dat ordin să mi se dea paşaportul, au mai trecut trei luni, pȃnă l-am primit. Era un paşaport de serviciu, fiindcă era sub auspiciile Academiei concursul, dar în grija Institutului de Arte Plastice, unde eram angajat.

Am ajuns la Roma şi mi-am implinit visul, să văd muzeele…

Sanda Vişan - Ce durată avea bursa?

Constanţiu Mara - Un an în Italia şi un an în Franţa, însă în Italia am stat puţin mai mult şi, cȃnd am ajuns la Paris, banii nu ajunseseră acolo.

Sanda Vişan - Din Romȃnia?

Constanţiu Mara - Da. Bursa se încheia în martie, dar ataşatul cultural mi-a spus că pot rămȃne pȃnă atunci, dar de la 1 ianuarie nu mai vin bani. Aşa că am făcut decoraţii interioare, am executat un mozaic pe o terasă. Era februarie, bătea un vȃnt teribil, lȃngă Bois de Boulogne. Ṣansa mea psihologică a fost că am luat tot prin ce am trecut fără ură, cu oarecare bunăvoinţă. In anul II de facultate mă impregnasem de comentariile Upanişadelor,  ale lui Rabrindanath Tagore, indirect eram oarecum ieşit din lumea imediată.  

Sanda Vişan - Deci aţi fost plecat din ţară chiar mai bine de doi ani?

Constanţiu Mara - Am întȃrziat în ţară cu cȃteva zile doar, aducȃnd un Renault trimis de cineva din Franţa. Eu lăsasem Fiatul 800, pe care mi-l cumpărasem cu o sumă derizorie la Roma, pe o stradă din Paris, că şi maşina era derizorie, ceea ce a stȃrnit admiraţia unui prieten portughez, care mi-a zis: eşti primul romȃn care lasă o maşină în Franţa şi nu pleacă, cu ea. Pe urmă mi-a scris că nişte cloşarzi şi-au găsit un bun adăpost, după care poliţia a ridicat-o. Bineînţeles că numerele de înmatriculare le scosesem şi le lăsasem în Italia, cum aveam obligaţia. Aşa am intrat în Romȃnia, prin Italia, să mai văd Florenţa o dată.

În Italia sa iubită, Constanţiu Mara şi-a prezentat publicului lucrările de pictură, într-o expoziţie personală, deschisă la Accademia di Romania, în 1973.

Sanda Vişan - Cȃnd aţi revenit în Romȃnia, cum aţi fost aşteptat?

Constanţiu Mara - Cu oarecare curiozitate. În primul rȃnd, cursul pe care îl aveam înainte de plecare nu mi s-a mai dat, cursurile teoretice pe care le ţineam nu mai funcţionau ca materie didactică. Am fost jumătate de an la catedra de design, cu Constantinescu Hainoroc, pe care l-am reîntȃlnit în Stockholm, Dumnezeu să-l ierte, că s-a prăpădit.

Sanda Vişan - Ṣi cu care alţii?

Constanţiu Mara - Mai erau Bitzan, Ṣetran la catedră. Eu nu aveam ambiţie de designer, singura ambiţie a fost conducerea unei diplome, la care am recomandat tinerei care făcea mobilier ca la mesele joase să rotunjească colţurile, să nu se lovească nimeni, mai ales copiii!

Am revenit apoi la catedră, ca asistent al profesorului Ioanid. Timpul a trecut şi a început marele frig şi mizeria alimentară.

Sanda Vişan - Deja suntem în anii ’80?

Constanţiu Mara - Nu. Am revenit de la bursă în 1974, iar în 1979 am hotărȃt să plecăm, făcȃnd o cerere de reîntregire a familiei. Soacra mea era deja în Suedia, din anii ’60.

Atunci cȃnd am decis să părăsesc ţara, mi-am dat demisia de la Institut, astfel încȃt instituţia să nu aibă de suferit. Vasile Drăguţ mi-a mulţumit pentru loialitate. Trebuie spus că el s-a opus cȃt a putut la dărȃmarea Mănăstirii Văcăreşti. Avea planul să facă acolo Muzeul artei medievale romȃneşti.

Pentru mine a urmat şi o perioadă tulbure, fiindcă primisem paşaportul, dar nu primisem intrarea în Suedia. Pȃnă la urmă s-a rezolvat, cu sprijinul ambasadorului de atunci al Italiei, căci restaurasem Biserica Italiană din Bucureşti.

Sanda Vişan - Îmi amintesc cum treceam în adolescenţă pe lȃngă Biserica Italiană, care era mereu închisă. Cum aţi contribuit la restaurarea ei?

Constanţiu Mara - Italienii obţinuseră redeschiderea bisericii, care fusese destul de neglijent consolidată.

Sanda Vişan - După cutremurul din 1977.

Constanţiu Mara - Da.Trebuia revăzută din punct de vedere artistic, fiindcă erau depuneri de fum şi de praf, acoperiri cu var, din cauza consolidării. Am propus în acelaşi timp ca, pe unul din pereţii laterali, să fac o frescă, în amintirea acestui moment.

Sanda Vişan – Cȃt a durat restaurarea?

Constanţiu Mara - Un an şi cȃteva luni. Chiar mi-a părut rău, că trebuia să fac o frescă mare, pe intradosul arcului de la intrare…

Sanda Vişan - Ṣi v-a venit aprobarea plecării în Suedia!

Constanţiu Mara - Da. Aşa că acolo am făcut doar rozeta în vitaliu, unde s-ar fi dorit să fie scoasă stema regală a Italiei. Din respect pentru statutul restaurărilor, eu am spus că asta este istoria monumentului, trebuie să rămȃnă stema, dar am pus un geam sablat intre şi am făcut stema republicană, înconjurată de stemele principalelor oraşe din care veniseră meseriaşi italieni, decoratori şi constructori, în Romȃnia.

Cȃt timp a lucrat în Romȃnia, Constanţiu Mara a realizat vitralii pentru biserici, între care Sfȃntul Andrei şi Sfȃntul Nicolae Rahova, dar a şi restaurat astfel de lucrări ce necesită spirit artistic şi iscusinţă, la Templul Coral, Biblioteca Universitară, sau Palatul Ghica-Tei din Bucureşti.

Sanda Vişan - După aventurile administrative evocate, v-aţi trezit, în fine, la Stockholm, cu familia.

Constanţiu Mara - Întȃi la Luleå, care este ultimul port suedez pe Baltica. Acolo am stat un an de zile, din respect pentru familia soţiei, pentru mama ei, care era în a doua căsătorie. Apoi am decis să vin la Stockholm.

Sanda Vişan - Există o comunitate romȃnească aici, în Stockholm?

Constanţiu Mara - E ca în Romȃnia. Comunitate e un cuvȃnt care adună lucrurile, aşa că să spunem că şi aici, ca în Romania, există o populaţie romȃnească.

La Stockholm am vizitat bisericile, ca să văd dacă e ceva de reparat. Aşa am ajuns la o mică biserică catolică, de pe insula Söder, insula din sud. Biserica era foarte afumată. Ţineau slujbe şi în italiană, preotul italian m-a trimis la paroh, care era neamţ şi care în tinereţe făcuse sculptură. El a înţeles demersul meu. Biserica devenise prea mică, în urma sosirii multor catolici, fie din Ungaria, fie din Polonia, fie din Chile. Atunci s-a gȃndit să prelungească biserica, cu o construcţie mai amplă, scoţȃnd absida altarului.

Sanda Vişan - S-a realizat acest proiect?

Constanţiu Mara - Da. Ṣi pe banii parohului am restaurat bolta altarului. Parohul ştia că dedesubt erau ornamente, pe care le-am restaurat. Pe un timpan semicircular, care făcea trecerea spre noua construcţie, am făcut o pictură strict decorativă, cu emblema Sfȃntului Erik în centru.

Sanda Vişan – Cȃnd aţi făcut această lucrare?

Constanţiu Mara - În 1984/85. Între timp am făcut şi expoziţii de pictură, dar am intrat în legătură şi cu un atelier de vitralii de aici, nişte oameni admirabili, care m-au primit cu drag.

Sanda Vişan - Care lucrau pe tehnica veche?

Constanţiu Mara - Da. Acum lucrează şi pe tehnica americană, bazată pe fuziunea sticlelor suprapuse, din aceeaşi categorie de compoziţie, care, la temperatura înaltă a cuptorului electric, se contopesc. La început erau cuptoarele manuale.

Sanda Vişan - În care trebuia să introduci sticla, precum pȃinea!

Constanţiu Mara - Exact. Ṣi trebuia să le întorci. Aşa am lucrat pentru Biserica Sfȃntul Johannes din Stockholm, aşa am lucrat la Castelul Heringe, din apropiere, unde am refăcut stemele nobiliare vechi.

Sanda Vişan - Aţi reuşit să vă si vindeţi şi tablourile în Suedia?

Constanţiu Mara - Artiştii plastici suedezi intră în categoria de producători, în nomenclatorul impozitelor. Producătorul este un patron care dă de lucru la alţii. Patronul trebuie să plătească statului 40% din cȃştig.

Sanda Vişan - Nu e progresiv impozitul?

Constanţiu Mara - Ba da. Dar, ca artist, mai ai 30% impozitul municipal.

Eu n-am vrut să intru în învăţămȃnt, ca profesor la liceu. A fost un concurs la facultate, dar au schimbat regulile în timpul jocului, una era regulamentul şi alta a fost alegerea. Concursul părea scris pentru mine: peste 40 de ani, cu experienţă în artele decorative, aşa că am depus dosarul şi trebuia să aştept răspunsul o lună şi jumătate. Nimic! După două luni şi jumătate m-am dus la facultate şi am aflat că decizia comisiei fusese în favoarea unui tȃnăr absolvent. Cu toată consideraţia pentru adevărul că suedezii sunt un popor foarte corect, în domeniile artistice sunt alunecări.

Sanda Vişan - Dat fiind că statul ar lua atȃt de mult din încasările unui artist, a apărut o piaţă neagră a artei? Adică artiştii vȃnd direct din atelier, fără a declara vȃnzarea la fisc?

Constanţiu Mara - Se poate întȃmpla, dar asta nu ajută la a fi un artist recunoscut. Am cunoscut însă mulţi care, patru sau cinci luni pe an, conduc un autobuz, sau sunt profesori de desen, cum era şi în Romȃnia, unde mulţi dintre colegii mei erau profesori de desen în licee. Aşa era mai greu să primeşti comenzi de for public. În Romania, de bine, de rău, erau concursuri. Aici nu sunt. O singură dată a fost un concurs, despre care am aflat prea tȃrziu, în rest te trezeşti cu lucrările gata amplasate. Nu ştiu cum este în alte părţi.

Sanda Vişan - Din ce îmi spuneţi, să înţeleg că sunteţi un artist care nu prea vinde?

Constanţiu Mara – Eu am lucrat mai mult în Italia, în speranţa că pot muta şi familia acolo, dar n-am reuşit. Acolo am restaurat vitralii, am făcut şi altele noi, la Civitella del Lago, lȃngă Orvietto, mȃndria mea, că e în patria lui Rafael. Acolo am predat şi cursuri de specializare pentru vitralii. Bani mulţi nu am făcut nici acolo, că toţi au văzut că iubesc Italia şi că-s mulţumit că sunt acolo. Singura dată cȃnd am slăbit la 70 kg a fost atunci, căci mȃncam numai struguri cu gorgonzola  Ṣi trebuie să-i mulţumesc soţiei mele, pentru răbdarea de a-mi fi îngăduit aceste şederi.

Sanda Vişan - Privind acum înapoi, ce spuneţi, ca artist aţi făcut o alegere bună, părăsind Romȃnia, sau nu?

Constanţiu Mara - Aici e ciudată psihologia personală. Nu ştiu de ce am vrut să demonstraz că eu ştiu să pictez. Aţi văzut portretele mele în cheie academică, sau împinsă pȃnă la Luchian sau Tonitza.

Cei care au ajuns la o viziune din Romȃnia au demarat în plin şuvoi. Eu eram cumva mai lateral şi foarte mȃndru că fac portrete. Sigur că m-am şi jucat lingvistic: avangarda este un termen militar şi a fost preluat de mişcările artistice, dar s-au văzut şi bătălii cȃştigate şi de ariergardă, unde mă plasez eu.

Cu umorul care îl caracterizează, Constanţiu Mara îşi evaluează şugubăţ realizările. Dar realitatea ne spune altă poveste: din 1980 pȃnă în 2002, artistul s-a bucurat de 30 de expoziţii personale, în diferite oraşe din Suedia, Norvegia, Italia, Elveţia, Portugalia. A realizat sau restaurat vitralii în mai multe biserici din Suedia, Italia şi Romȃnia.

Ṣi a mai păcătuit şi prin întȃlniri secrete cu muza poeziei lirice, Erato, ce au avut ca nou rezultat volumul bilingv romȃno-italian Ovidius, reîntoarcerea la Roma, cu ale cărui cuvinte poetice aş încheia:

Frumuseţe? Armonie?                                             Bellezza? Armonia?

Sau legi încă mai cuprinzătoare                             Oppure leggi ancora più vaste

Ştiute doar de zeii capitolini?                                note soltanto agli dèi capitolini?

Ce aş putea să le spun?                                           Cosa potrei dire?

„Iată-mă puternic şi blȃnd                                      „Eccomi forte e mite,

Ca o mare singurătate.”                                           Come una grande solitudine.”