Turcia în relaţiile internaţionale. Retrospectiva anului 2013

Proteste in Turcia

Anul 2013 a fost unul caracterizat de acutizarea violenţei în zona Orientului Mijlociu, de apariţia unor noi sfere de interese în regiune şi de încercarea de punere în comun a eforturilor de pacificare. În acest teatru geopolitic instabil, Turcia a încercat să-şi continue politicile sale ce favorizează stabilitatea regională, de asemenea dorind şi o creştere a importanţei sale pe scena internaţională.

1. Implicarea Turciei în problema siriană. Ca o componentă a politicii duse de Turcia în Orientul Mijlociu, politică caracterizată de multilateralism, stabilitate şi dorinţă de expansiune prin mijloace paşnice, Turcia s-a poziţionat de partea rebelilor ce luptă împotriva guvernului lui Assad. Şi din pricina insecurităţii la graniţele sale şi a refugiaţilor sirieni ce intrau în Turcia, guvernul s-a pronunţat ferm pentru intervenţia militară a NATO. Odată cu raportul ONU din august, care a arătat că s-au folosit gaze chimice împotriva populaţiei civile, Turcia a sesizat oportunitatea de a convinge statele occidentale că este necesară intervenţia militară. Dovedindu-se doar o putere regională şi încă emergentă, Turcia nu a avut niciun cuvânt de spus în faţa intereselor ruso-chineze, state care au optat pentru o soluţie paşnică, aleasă în cele din urmă şi de SUA.

2. Problemele diplomatice cu Egiptul. Vara anului 2013 a marcat la nivelul relaţiei dintre Turcia şi Egipt apariţia unor sincope, care au dus rapid la o situaţie destul de complicată la nivel diplomatic. Din august 2013, ambasadorul Egiptului la Ankara a fost rechemat, iar în scurt timp, Turcia l-a declarat persona non-grata şi a retrogradat relaţiile diplomatice cu Egiptul. Ca reacţie, în luna noiembrie, ambasadorul Turciei la Cairo a fost expulzat din pricina faptului că diplomaţia turcă a încercat să se implice în afacerile interne ale Egiptului. Relaţia dintre cele două state a fost dominată de dorinţa Turciei de a susţine mişcările islamiste din regiune, ca parte a proiectului regional turc. De asemenea, premierul turc, Recep Tayyip Erdoğan, a întreţinut o relaţie puternică cu preşedintele egiptean Mohamed Morsi, însă în urma loviturii de stat din iulie 2013, Turcia a dat dovadă de pragmatism, orientându-se spre zona economică a cooperării cu Egipt, respectând politica „zero probleme cu vecinii”.

3. Protestele interne. După preluarea puterii de către Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) în anul 2002, graţie şi stabilităţii şi dezvoltării economice, situaţia internă a fost una relativ calmă. Anul 2013 a marcat, însă, o erupţie socială puternică, ce s-a cristalizat într-o adevărată mişcare de stradă, pornită în urma unui incident legat de distrugerea parcului Gezi din Istanbul pentru realizarea unui proiect urbanistic. Folosind distrugerea parcului mai mult ca pretext, această mişcare de protest viza măsurile de islamizare a statului propuse de partidul de guvernământ. Escadalarea violenţelor a pus la îndoială legitimitatea guvernării lui Erdoğan. Sfârşitul lunii mai 2013 a adus declanşarea unora dintre cele mai ample şi violente demonstraţii din istoria Turciei, iar bilanţul acestora a fost de 5 morţi şi peste 8.000 de răniţi în confruntările cu poliţia. La nivel internaţional, situaţia din Turcia a fost văzută ca o flagrantă încălcare a drepturilor omului, însă acest fapt nu a împiedicat redeschiderea negocierilor cu UE.

4. Continuarea politicii de angajare în Balcanii de Vest. Ca membru fondator al Procesului de Cooperare Sud-Est European (SEECP), Turcia are interese majore, iar Balcanii reprezintă o zonă de mare complexitate în viziunea strategică turcă. Dincolo de perspectiva istorică a implicării în Balcani, Turcia vizează interese de natură economică, culturală şi chiar religioasă, dat fiind că în Balcani trăiesc mari comunităţi de musulmani. În mai 2013, la Ankara, a fost organizată reuniunea trilateralei Bosnia-Herţegovina - Serbia - Turcia, în care Turcia şi-a arătat sprijinul pentru aderarea statelor din Balcani la structurile euro-atlantice. Pe de altă parte, summitul de la Ankara a avut un pronunţat caracter economic, semnându-se şi o declaraţie comună pe 14 mai. Practic, anul 2013 a marcat o aprofundare a cooperării dintre statele balcanice şi Turcia, având în vedere consilierea acordată de turci pentru reformarea şi modernizarea sistemelor militare, politice şi juridice ale statelor din Balcani.

5. Aprofundarea implicării în problemele africane. Devenită o zonă importantă pe agenda marilor puteri, Africa a reprezentat în 2013 un punct important şi pe agenda politicii externe turce. Dacă în anii precedenţi Turcia se implica în Africa în principal din raţiuni economice, în 2013 au fost identificate şi momente pentru cooperarea politică. Spre exemplu, în luna aprilie Turcia s-a ocupat de medierea conflictelor dintre Somalia şi Somaliland şi tot în aprilie, ministrul de externe Davutoğlu şi-a declarat sprijinul faţă de securitatea statului Mali. De asemenea, la nivel diplomatic Turcia a deschis noi reprezentanţe în Africa şi s-a implicat în acţiuni de consolidare a tranziţiei democratice din Africa de Nord. Astfel, prin toate acţiunile sale de pe continentul african, inclusiv cele umanitare, Turcia încearcă construirea unei poziţii de mare putere, însă eforturile în acest sens vor fi unele extrem de mari.

Puteţi citi continuarea acestui articol pe Geopolitics.ro (despre ratificarea acordului cu Azerbaidjan, reluarea negocierilor cu Uniunea Europeană şi despre scandalul de corupţie) . 

Articol redactat de Alexandru Cucu, absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia Relaţii Internaţionale şi Studii Europene şi cursant al masterului “Istoria şi practica relaţiilor internaţionale” din cadrul aceleaşi facultăţi. Din toamna anului 2013, este editor al portalului de analize geopolitice Geopolitics.ro, editat de Asociaţia ASAGRI (Asociaţia de Analize Strategice, Analize Geopolitice şi Relaţii Internaţionale).