„Turandot” în premieră ieșeană absolută
0A fost un omagiu în Anul mondial Puccini, la centenarul stingerii din viață a compozitorului și o bucurie pentru publicul din Iași care trebuia să meargă în alte orașe ale țării dacă voia să vadă ultimul opus al maestrului de la Torre del Lago sau să se limiteze la imagini home-video. Așadar Opera Națională Română din municipiul moldav, sub conducerea directorului general interimar Andrei Fermeșanu, a programat prima producție locală „Turandot”, chiar în ultimele zile ale stagiunii, alegând versiunea cea mai cântată a opusului neterminat de Puccini, cu finalul lui Franco Alfano. Am mers la întâiul spectacol, premiera.
„Turandot” este un titlu complicat. Necesită ansambluri puse în fața unei partituri monumentale, voci de serios calibru și impact de la dramatic la liric, inclusiv glasuri cu aplecări pentru roluri de caracter. În plus, montările impun fast, autenticitate într-o lume luxuriantă, dar și ideatică diversă care să răspundă complexității scriiturii pucciniene, libretului oferit compozitorului de Giuseppe Adami și Renato Simoni. Se poate afirma de la bun început că spectacolul Operei ieșene a răspuns tuturor acestor deziderate.
Montarea autografiată de Rareș Zaharia s-a situat în teritoriul tradiționalului, nemergând însă până în timpurile basmului inspirator ci oprindu-se în atmosfera Chinei anilor '20 ai secolului trecut, perioada compunerii operei, ceea ce a adus și o tentă, să-i spun, actualizată. Bine că doar atât. Regizorul, autor și al luminilor, a comentat inteligent în asemenea context situații și fapte, stări și atitudini, a manevrat eficient mari mase de personaje colective – corul, corul de copii, baletul (coordonator coregrafic Cristina Todi, maestru de balet Dan Berihoi), figurația, bineînțeles alături de eroii principali.
În conturarea atmosferei dorite, lui Rareș Zaharia i-a stat alături scenografa italiană Alessandra Boffelli Serbolisca, a cărei prezență în producție a fost posibilă grație parteneriatului între Operă și Institutul Italian de Cultură din București, promotor al programului Puccini 100 România.
Decorul de detaliu al marelui palat imperial este dezvăluit de regizor abia după început, închizându-i la loc zidurile impenetrabile după ultima scenă. În rest, ca ambient, fațada palatului pare fără o arhitectură specială în decorații specifice, seamănă mai mult cu un pridvor de casă, dar este dominată simbolic de gongul imens, anunțător al sosirii nefericiților pretendenți la mâna Principesei Turandot. Gongul care le va servi drept fundal (frumoasă imagine!) celor doi îndrăgostiți în ultima scenă.
O găselniță inedită a regizorului mi s-a părut prezența sarcofagului Principesei Lo-u-Ling, cea a cărei tragedie i-a declanșat lui Turandot instinctele criminale, sarcofag venerat de poporul care îl acoperă cu flori în actul secund. Sub el, ca ofrandă, „expoziția” de capete ale celor executați. O duritate macabră de exprimare. Alte momente bine găsite și subliniate de Rareș Zaharia s-au aflat peste tot pe întinderea spectacolului și spicuiesc doar „aleea” și jocul lampioanelor multicolore (primul act), șerpuirile dragonului, țintuirea lui Calaf în scena întrebărilor (actul secund), atmosfera lugubră și cețoasă a nopții fără somn a aflării numelui Principelui Necunoscut, imaginea de înger răstignit, în voaluri albe, a torturatei Liù, șiragurile de lumini fluorescente care coboară tremurând din înalturi după moartea acesteia, ca un plânset al astrelor, cortegiul cu umbrele colorate (actul ultim).
Costumele sunt interesant desenate, desigur pe grupuri de participanți la acțiune, uniforme pentru popor sau militari. Cele ale lui Turandot impresionează cel mai mult, prin strălucire și podoabe. Mai puțin explicabile sunt costumele miniștrilor Ping, Pang, Pong, încărcate și eclectice, ale unor grupuri de soldați, cumva maoiste, apoi cel al detronatului rege tătar Timur, uniformă de generalissim. Pe Calaf, regizorul l-a văzut în chip de Puccini însuși!?! Se poate glosa mult pe tema cu pricina. Așa încât, clar sosit în China tocmai din Europa, eroul a apărut în sacou maro, pantaloni negri, cu un pardesiu în primul act și cu celebra pălărie Borsalino, pentru purtarea căreia Puccini era special sponsorizat de firma producătoare. Aici a trebuit să renunțe, aflându-se în fața unor capete încoronate…
Turandot este un rol teribil, intens dramatic, special scris pentru a-i reflecta profilul crud, cu atacuri acute fulminante, țesătură vocală înaltă, mai puțin ofertant ca joc de scenă, dar summa summarum de vocalitate solicitantă pentru o soprană. Bianca Mărgean a fost la înălțimea cerințelor. A cântat cu glas consistent, strălucitor, incisiv, penetrant, cu expresie dură și tăioasă, potrivită personajului. A susținut rolul cu aceeași autoritate da capo al fine, adăugând nuanțe expresive exact în pasajele potrivite și, mă refer cu totul aleator, la amintirea Principesei Lo-u-Ling din aria „In questa Reggia” sau la duetul final.
Calaf a fost experimentatul tenor Daniel Magdal, al cărui potrivit squillo din voce s-a simțit încă de la primele accente acute. Vibrant, cu calm a cântat aria „Non piangere Liù” (actul I), energic și stăpân pe răspunsurile la întrebări a fost în actul secund, în care a făcut demonstrația extensiei de forță a glasului până la cele două Do-uri acute, primul la unison cu Turandot, al doilea alegând alternativa înaltă pucciniană a frazei „Ti voglio tutta ardente d'amor!”. Nu mai vorbesc de celebrul Si natural „Vincerò!”, finalul nu mai puțin celebrei arii „Nessun dorma”.
Pentru rolul de suflet al publicului de pretutindeni, sclava Liù, soprana Ana Maria Donose a rezervat un portret sensibil al celei care își ia viața pentru iubirea ei secretă, Calaf. A interpretat partitura cu lirism bogat în armonice, frazare nuanțată și pasională (prima arie „Signore, ascolta” cu frumos final în diminuendo), precum și cu patimă alături de dăruire extremă evidențiată prin modelări și inflexiuni în fraze lungi pentru cea de-a doua, „Tu che di gel sei cinta”, încheiată cu un consistent Si bemol înalt.
Cu frumos glas de basso profondo a cântat Ivan Dikusar (Timur).
Pentru cei trei miniștri, managementul Operei a ales un cast foarte bun, baritonul Sebastian Balaj (Ping), tenorii Liviu Indricău (Pang) și Ovidiu Manolache (Pong).
În alte roluri au fost distribuiți tenorul Adrian Ionescu (Împăratul Altoum), baritonul Dmytro Melnyk (Mandarinul) și balerinii Eduard Toma (Prințul de Persia), Ovidiu Ciobotariu (Călăul).
Sigur că prezența la pupitru a dirijorul italian David Crescenzi a fost o garanție a profesionalismului, cunoașterii stilistice și deci a bunei pregătiri ante festum. Sub bagheta sa, Orchestra (concertmaestru Radu Cotoman), Corul (pregătit de excelentul Manuel Giugula) și Corul de copii (Raluca Zaharia) s-au întrecut pe sine. Instrumentiștii au sunat masiv și omogen (percuție violentă totuși în câteva secvențe din primul act și al treilea, „So il tuo nome””), corul cu partide elocvent definite și nuanțate îndeosebi în pasajele intrării Principesei în actul al II-lea. Poate că introducerea corală a actului al III-lea ar fi trebuit să sublinieze mai bine misterul clipei. Sunt numai câteva remarci, care nu afectează întregul.
„Turandot” trebuie văzut la Iași și așteptat în București la viitoarea ediție a Bucharest Opera Festival, iunie 2025.