Festivalul bucureștean de operă în format „All Puccini” (II)
0A venit rândul Operei Naționale București să ofere publicului o producție pucciniană. A ales-o pe cea mai veche disponibilă, „Madame Butterfly”, montare istorică datorată marelui regizor Jean Rânzescu, singura dintre legendarele sale creații care mai funcționează pe afișul curent. Și bine a făcut, punând publicul anului 2024 în contact cu o capodoperă regizorală veche de șapte decenii, care a meritat și merită să fie conservată în continuare ca model de mizanscenă clasică, echilibrată, cu simț al proporțiilor, coerentă, adaptată la perfecțiune muzicii. Bine că nu a avut soarta altor producții ce au purtat semnătura lui Jean Rânzescu, „Oedipe”, „Aida”, „Trubadurul”, „Otello” etc., care au fost înlocuite în timp, declanșând lungi perioade de căutări sau rezultând în rateuri kitschoase.
Decorurile la „Madame Butterfly” au fost semnate în epocă de Theodor Kiriacoff Suruceanu iar costumele de Elena Feodorov. Pe parcurs o adaptare scenografică s-a datorat lui Cătălin I. Arbore. Filmarea pentru TVR Cultural făcută live în acest iunie va consemna perenitatea producției. Mă întreb câte spectacole montate de Jean Rânzescu mai există în arhivele televiziunii naționale?!...
Reprezentarea festivalieră a prilejuit așteptata reîntâlnire a spectatorilor fideli operei cu dirijorul Cristian Mandeal, al cărui debut în opusul puccinian s-a petrecut tot pe scena din Splai, acum cca 50 de ani, într-o distribuție ce avea în frunte ilustrele personalități numite Eugenia Moldoveanu și Ludovic Spiess.
Cu Cristian Mandeal în fosă am avut parte de o lectură memorabilă, care a mobilizat la extrem ansamblurile locale, orchestră cor, cor de copii (maeștri de cor Daniel Jinga și Adrian Ionescu). După un început cu tempi alerți, odată cu intrarea în spectacol a micuței Butterfly, atmosfera elegiacă, evocatoare, poezia nopții în duetul îndrăgostiților au fost exprimate prin culori orchestrale ce izvorau din sonorități instrumentale bine potrivite intențiilor insuflate de dirijor. În actele următoare sunete discrete învăluiau trist ambientul devenit apăsător dar delicat în „duetul florilor”, însă cu sugestii de marș funebru în „corul mut”. Să nu înțelegem că această atmosferă de așteptare febrilă a reîntoarcerii lui Pinkerton nu a fost străbătută de șocuri rezonând în orchestră prin accentuări ca niște pumnale. Năvalnic au debutat paginile introductive ale actului al III-lea, continuând cu bogăție de sensuri de la dolce și con passione la espressivo și con slancio, notații pucciniene în partitură redate amănunțit, impecabil de dirijor în fața unei orchestre în formă de zile mari. În dezvoltările sale, acest adevărat preludiu a cunoscut și culminații grandioase, adevărate izbucniri, marcând cu brilianță răsăritul soarelui. Este adevărat că Mandeal a tratat simfonic scriitura, însă fără să afecteze în niciun fel, prin sonorități exagerate, raportul cu platoul. Tempii au distilat elementul tragic din final și l-au încheiat copleșitor, zguduitor, impresionant.
În fosa Operei Naționale București, dirijând „Madame Butterfly”, Cristian Mandeal a semnat o tălmăcire reper.
Rolul titular a revenit Biancăi Mărgean, soprană lirică cu din ce în ce mai serioase consolidări spinte, o Cio-Cio-san cel puțin ca vocalitate cu bune realizări. A intrat în rol cu glas vibrant, rodajul concentrându-i sunetul, cu linie frumoasă de cânt în legato și cu un Re bemol transparent, alternativ la Puccini, dar spectaculos. Pentru duetul de dragoste subsecvent a rezervat ziceri diafane și variate nuanțări, crescând în concret pe măsura finalizării lui către nota de Do acut la unison cu Pinkerton.
Actelor următoare le-a dăruit varietatea de stări ale personajului, începând cu aria „Un bel dì vedremo”, plină de imagistică, susținută de inflexiuni sensibile, tușe de ingenuitate, să le numesc un soi de naivitate în așteptarea soțului călător. Note „de piept” domoale au completat staza, iar un sonor Si bemol de forță a finalizat aria. Spiritul interiorizat al eroinei a guvernat și marea scenă cu Sharpless sau duetul cu Suzuki, Neliniștea trepidantă din final, hotărârea funestă, fatala catastrofă a unei vieți de dor și speranță s-a încheiat prin deciziunea „Con onor muore”, ca un demn ritual.
Partenerul din rolul Pinkerton, tenorul Dumitru Mîțu a venit cu voce frumoasă, catifelată, lirică, dar cu sonorități îndeosebi în registrul mediu și inferior deseori pierdute în imensitatea colinei din Nagasaki. Depășind zona „pasajului de registru”, adică porțiunea notelor de Fa – Fa diez – Sol, glasul a căpătat consistență, revelând un ambitus complet în duetul de dragoste, cum notam, dar în care actorul Dumitru Mîțu s-a arătat destul de distant cu proaspăta soție.. Momentul cel mai reușit al tenorului de 32 de ani din Republica Moldova a fost aria „Addio, fiorito asil” din actul ultim, rostită ca o suferință și încheiată avântat autoacuzator.
Cu generozitate în sunet și prudență în atitudine, cu înțelegere pentru presimțirile și speranțele lui Cio-Cio-san a cântat baritonul Alexandru Constantin (Sharpless). O voce plăcută timbral a expus mezzosoprana Mihaela Ișpan (Suzuki), iar un excelent personaj de caracter a conturat tenorul Andrei Lazăr (Goro).
În alte roluri au fost distribuiți Daniel Filipescu (Yamadori), Marius Boloș (Unchiul Bonzo), Damian Vlad (Comisarul imperial), Adrian Ionescu (Ofițerul stării civile), Stanca Maria Manoleanu (Kate Pinkerton).
„Boema pentru secolul XXI”...
... așa titram cronica premierei Operei Naționale Române Iași de acum zece ani, spectacol cu care teatrul liric moldav a onorat Bucharest Opera Festival în 2024. O producție modernă ce a explicitat în sensul bun al termenului conceptul de „Regietheater”, atât de derapant în ziua de azi. S-a datorat unei echipe valoroase alcătuită din regizorul Niky Wolcz (în 2014 se afla la debutul operatic absolut în România, după multele colaborări internaționale de gen cu Andrei Șerban) și creatorii decorurilor și costumelor, Helmut Stürmer și Lia Manțoc. Atunci și acum, interpreții rolurilor principale au fost sopranele Ana Maria Donose (Mimì), Cristina Grigoraș (Musetta), tenorul Florin Guzgă (Rodolfo), sub bagheta lui Tiberiu Soare, atunci, dar a italianului David Crescenzi, acum. Un spectacol care și-a confirmat și la București durabilitatea în timp.
Opera Națională Română Timișoara...
... a prezentat ultima operă a lui Giacomo Puccini, „Turandot”, colos de muzică destinată ansamblurilor monumentale și soliștilor de calibru. Am remarcat în primul rând regia artistică de inspirație tradițională a lui Corneliu Murgu, cu colaborarea lui Mario De Carlo pentru decoruri și costume, artist italian obișnuit scenelor românești. O viziune carteziană, simetrică ca decor, simplă și bazată pe efecte de lumini. Statismul celor implicați în acțiune, coriști îndeosebi, a fost suplinit prin mișcarea coregrafică semnată de Carmen Cojocaru, cu momente de reținut în primele scene ale operei, prin ceremonialul lampioanelor în secvența adorației Lunii, dar și prin ispitele puse pe tavă lui Calaf în actul al III-lea.
Cred că unul dintre succesele producției se găsește în desenul, varietatea, bogăția și autenticitatea costumelor. De la cele uniforme în culori tari la veșmintele strălucitoare și spectacular împodobite, a fost ca o beție cromatică înlocuitoare a austerității scenei. Machiajele sofisticate, coafurile au completat atractivitatea vizualului, totul în serviciul atmosferei muzicii și tramei.
Am câteva rezerve referitoare la costumațiile exagerat fastuoase ale lui Timur și Liù, practic un rege detronat, exilat și simpla lui sclavă. De asemenea, costumele populației participante la festivitatea de la palat, puteau fi mai sărăcăcioase.
S-ar mai putea nota ceva. Finalul fericit al operei i-a adus Principesei Turandot a patra rochie, de un roșu aprins și o croială absolut modernă de secol XXI, în contrast cu cele din primul act (de culoarea bronzului), din al doilea (neagră) și alb-argintie din actul ultim. O mică abatere de la un întreg care s-a dorit tradițional. Sublinierea actualității peste vremuri a tramei, clar avută în intenție, mi s-a părut forțată.
Ansamblurile Operei Naționale Române Timișoara sunt solide și bine pregătite. Îi numesc aici pe concertmaeștrii Ovidiu Rusu și Corina Murgu, pe maestrul de cor Laura Mare. Instrumentiștii au avut intervenții apreciabile ale partidei de coarde, ale lemnelor și, negreșit, ale alămurilor, urmând tempii valabili ai dirijorului italian Guido Mancusi, dar și supralicitările excesive de sonoritate pe care le-a indus mai în toată seara, în detrimentul unor soliști și forțând coriștii la limita de tutta forza, cel puțin înainte de „Perche tarda la Luna?” (actul prim). Nuanțe catifelate și unduitoare au avut minunații coriști în actul al doilea, ca și masivitate de sunet la finalul grandios. Sonorități calde au vibrat și în orchestră la prima intrare a Principesei sau triste în scena morții lui Liù. Sunt numai câteva pilde.
În ultimui 10 ani am ascultat-o pe soprana din Serbia Dragana Radaković în roluri ca Aida, Tosca, Abigaille („Nabucco”) și Turandot la Craiova, Timișoara, București, consemnând notabile rezultate venite din vocea de sorginte liric-spintă, cu atacuri dramatice. Anii au trecut și rolul titular din opera pucciniană este abordat acum cu sunet voalat, fragmentări de fraze muzicale și acute scurte, prea puțin dominatoare. Cel putin in aria „In questa reggia”. Scena întrebărilor și duetul final al operei au cunoscut o mai buna proiecție de glas.
Și pentru Bogdan Zahariea (Calaf) seara a fost fluctuantă din punct de vedere al amploarei de sonoritate, al susținerii liniei fluide de cânt și al lungimii notelor înalte, a țesăturii lor deasupra portativului. Dacă în actul prim poate fi acuzat conflictul cu alămurile și, în general, cu masa orchestrală agresiv manevrată de dirijorul care nu l-a menajat, glasul cu timbralitate frumoasă, rotundă, omogenă a ieșit bine în evidență în prima arie și mai ales în actul secund, în scena întrebărilor, cu răspunsuri spinte, avântate. Păcat că aria „Nessun dorma” a avut o încheiere scurtă, rapid expediată. Probabil că Bogdan Zahariea nu a fost în cea mai bună seară din motive medicale, întrucât a cântat la octava inferioară un Si bemol acut al frazei „Io son Calaf...” dinspre finalul operei.
Sclava Liù, personajul de suflet al publicului, cea care a rostit ultima arie scrisă de Puccini în viață, „Tu che di gel sei cinta”, a fost interpretată de soprana Mihaela Marcu, un glas cald vibrant și bogat în armonice, cu cânt și frazare sensibile în care a integrat pianissime acute de mare efect expresiv. Am apreciat adresarea cu severitate a ariei către Principesă, cu profetică durere.
Un lux a fost distribuirea în rolurile miniștrilor Ping, Pang, Pong a trei voci de certă calitate, aparținând baritonului George Proca, tenorilor Cosmin Ifrim și Cristian Bălășescu.
Basul Gelu Dobrea a conturat rolul lui Timur, cu voce puternic rezonantă.
În celelalte roluri, au apărut Mircea Dan Petcu (Împăratul Altoum) și Marius Goșa (Mandarinul).
Cu prezențele Operei Maghiare din Cluj („La Rondine”), Operei Brașov („Il Trittico”), Teatrului Național de Operă și Operetă Nae Leonard din Galați („Boema”) și Teatrului Național de Operă și Balet Oleg Danovski din Constanța („Tosca”), ediția „All Puccini” din 2024 a Bucharest Opera Festival se încheie duminică.
Se încarcă comentariile...
