Trump și Premiul Nobel: între emoțional și rațional

Nu există contradicție mai mare în politica internațională decât cea dintre idealul moral și realitatea crudă a puterii. Premiul Nobel pentru Pace, dincolo de prestigiul său simbolic, nu a fost niciodată o recompensă pentru inocență, ci un barometru al lumii, un semnal despre direcția în care omenirea încearcă — adesea cu disperare — să se miște.

Puține momente au ilustrat mai clar această tensiune decât cel din 1973, când Henry Kissinger a primit Premiul Nobel pentru Pace, alături de negociatorul vietnamez Lê Duc Tho, pentru semnarea Acordurilor de la Paris. În acel moment, războiul nu se încheiase. Bombardamentele americane continuau în Cambodgia, luptele nu încetaseră, iar mii de civili încă mureau în fiecare lună. Lê Duc Tho a refuzat premiul, afirmând că „adevărata pace nu a fost încă atinsă”. Kissinger l-a acceptat, dar nu s-a dus la Oslo — știa că, în fața clădirii, zeci de mii de protestatari îl numeau „criminal de război”.

Două membre ale Comitetului Nobel și-au dat demisia în semn de protest, iar o parte a presei norvegiene a vorbit despre „premiul acordat războiului”. Chiar și în SUA, reacțiile au fost dure: revista The Nation publica editorialul Bombs and Peace, iar The New York Times avertiza că Nobelul riscă să devină o „decizie imposibil de apărat moral”.

Cu toate acestea, Comitetul de la Oslo nu a cedat. Argumentul său era simplu: diplomația trebuie judecată după rezultate, nu după simpatii. Pacea din Vietnam nu era curată, dar era o încercare de a opri o tragedie. Prin acel gest, Nobelul a devenit mai puțin un premiu al perfecțiunii morale și mai mult o recompensă a efortului pragmatic de a limita răul.

Privit retrospectiv, „cazul Kissinger” rămâne o lecție istorică despre natura complexă a păcii: ea nu este o virtute, ci un proces al lucidității, o formă de negociere între ceea ce este posibil și ceea ce este drept.

În lumina acelui precedent, discuția despre o posibilă recunoaștere a lui Donald Trump devine mai ușor de înțeles. Nu este vorba despre un premiu pentru virtute, ci despre recunoașterea unui moment de repoziționare strategică într-o lume aflată din nou sub presiunea războaielor.

Pe 13 martie 2025, am susținut public, în nume personal și în calitate de rector al SNSPA, ideea nominalizării lui Donald Trump la Premiul Nobel pentru Pace, considerând că, dincolo de personalitatea sa care iese din modelul clasic al unui politician, are meritul de a fi reintrodus ideea de soluție negociată într-un moment dominat de confruntare. Declarația a stârnit la acel moment și unele reacții de respingere, de la ironie la vehemență. Dar, la scurt timp, faptele au început să confirme analiza de atunci.

Trump rămâne un lider atipic, dificil de încadrat în tiparele clasice ale diplomației. Are un stil direct, uneori incomod. Dar chiar dacă nu ne plac unele dintre ideile sau politicile sale – nici mie nu îmi place, de exemplu, modul în care se raportează la autonomia universitară – aceasta nu anulează faptul că el are o viziune pragmatică a păcii, construită pe evitarea confruntării militare directe și pe restabilirea echilibrului global prin negociere.

În septembrie 2025, Trump și premierul israelian Benjamin Netanyahu au lansat, la Washington, un plan de pace în 21 de puncte pentru Gaza, care prevede încetarea focului, eliberarea ostaticilor, dezarmarea Hamas și instaurarea unei administrații civile internaționale. La scurt timp, Israel și Hamas au convenit asupra primei faze de aplicare a acordului, cu eliberarea ostaticilor israelieni și schimburi de prizonieri — un pas concret după ani de stagnare și violență.

În aceeași zi, la Paris, președintele Emmanuel Macron declara public, citat de Reuters:

“The Nobel Peace Prize is only possible if you stop this conflict.”(„Premiul Nobel pentru Pace este posibil numai dacă oprești acest conflict.”)

Macron nu a făcut o afirmație întâmplătoare. El a legat explicit premiul de faptele de pace. Astăzi avem un context — semnarea acordului Israel–Hamas, ședința guvernului israelian pentru validarea lui, calendar pentru eliberarea ostaticilor și anunțul privind deplasarea lui Trump la Ierusalim — care conturează un lanț de evenimente fără precedent, ce dă greutate politică declarației sale. Iar în acest caz, nu-l suspectează nimeni pe Macron de „trumpism”, ci de capacitatea Franței de a gândi strategic. Cu alte cuvinte, au decis să sprijine nominalizarea lui Trump pentru premiul Nobel pentru Pace, dar condiționat.

Dar poate cel mai important este faptul că, în paralel cu Gaza, s-a schimbat și tonul pe frontul ucrainean. După întâlnirea de la Alaska și intensificarea dialogului strategic al lui Trump cu lideri NATO, UE și cu reprezentanți ai administrației ucrainene, poziționarea Washingtonului a devenit clară: susținere deplină pentru integritatea teritorială a Ucrainei și pentru dreptul ei de a-și apăra suveranitatea.

Nu avem încă pace în Ucraina, dar avem o strategie coerentă de descurajare, o revenire la limbajul responsabilității și o presiune diplomatică reală asupra Moscovei. După o perioadă lungă de imobilitate și indecizie internațională, abordarea actuală a administrației Trump pune Kremlinul într-o defensivă pe care nu o mai experimentase din 2022. În termeni geopolitici, este o recalibrare a arhitecturii de securitate euro-atlantice, care schimbă dinamica în regiunea Mării Negre și oferă României un context favorabil.

Toate aceste evenimente – pacea din Gaza, poziționarea fermă în sprijinul Ucrainei, relansarea dialogului transatlantic – arată că Trump nu este doar un lider polarizant, ci un actor capabil să provoace repoziționări majore în sistemul internațional. De aceea, decizia Comitetului Nobel din acest an, indiferent de rezultat, va avea una dintre cele mai mari semnificații geopolitice ale ultimelor decenii.

Istoria Premiului Nobel pentru Pace confirmă că el nu a fost niciodată o recompensă pentru perfecțiune morală, ci un instrument de orientare globală. Așa a fost în 1973, când premiul i-a revenit lui Henry Kissinger; în 1990, lui Mihail Gorbaciov; în 1994, lui Yitzhak Rabin, Shimon Peres și Yasser Arafat; sau în 2009, lui Barack Obama. În toate aceste cazuri, Comitetul de la Oslo a ales să recunoască efortul de a deschide drumuri, nu puritatea ideilor; rezultatul posibil, nu idealul imposibil.

Pe 14 martie 2025, la o zi după declarația mea privind Premiul Nobel, președintele interimar Ilie Bolojan spunea că „inițiativele care pot aduce pacea merită încurajate, indiferent de cine le propune”. O formulare lucidă, care a recunoscut – fără excese – nevoia de a susține diplomația acolo unde există o șansă reală de rezultat.

Privind acum în urmă, acel moment a fost mai important decât părea atunci. A marcat o despărțire între reflexul ideologic și rațiunea strategică, între reacția emoțională și analiza lucidă. Reacțiile de atunci au fost adesea disproporționate, unele chiar violente în ton. Între timp, o parte dintre cei care au respins ideea s-au grăbit să o reinterpreteze.

Nu am o problemă când cineva nu este de acord cu mine – dezbaterea este firească într-o democrație. Am însă o problemă când oamenii gândesc doar în registrul ideologic, când sunt orbiți de etichete și clișee, confundând aciditatea replicii cu înțelepciunea și reflexul de partid cu gândirea strategică.

Ceea ce am spus pe 13 martie 2025 nu a fost o provocare și nici expresia vreunui „trumpism” apărut peste noapte, ci o anticipare rațională. Am cântărit complexitatea conflictelor apărute în ultimii ani, paralelismul escaladării tensiunilor de astăzi cu momentele premergătoare celor două războaie mondiale, neputința multor diplomați în fața violenței și a morții. Am pus în balanță interesul strategic al României cu interesele firești ale fiecărei părți implicate în conflict. Inclusiv Rusia are interesul ca războiul din Ucraina să se încheie – însă în condițiile regulilor dreptului internațional, nu în afara lor. Din păcate, Putin încă nu a înțeles acest lucru, dar este foarte posibil să descopere în lunile care vor urma.

Iar astăzi, când vedem cum evenimentele se aliniază, putem spune fără emfază: uneori, pacea vine de unde lumea se așteaptă cel mai puțin.

Articol publicat și în Revista Cultura