Tristeţea bloggerului

Îmi place să scriu. Mi se pare o descărcare. De idei, de năduf, de dragoste.Înainte de 1990, tot ce scriam rămânea prin sertare; nu aveam curaj nici să arăt cuiva ceea ce gândeam. De mai bine de 20 de ani, micile mele texte şi-au găsit loc, cu slabe ecouri, prin ziare şi reviste. Acum avem la dispoziţie platforme electronice. Acum e atât de uşor! Nu trebuie să mai aşteptăm la telefon sau prin anticamere. Un click! E prea uşor!

Sunt deprimat. Nu mai aud ecourile. Din cauza zgomotului, a vociferărilor, a gălăgiei, a vacarmului. Prea mulţi vor să vorbească şi prea puţini ascultă. Prea puţini citesc ce scriu alţii. Toţi ştiu. Toţi scriu. Uneori articolul meu îmi pare un pahar cu apă turnat în ocean.

Îmi place să citesc. De aceea citesc şi comentariile de pe bloguri. Nu numai pe ale mele. Depresia nu e numai a mea. Citesc stupefiat comentarii la postările unor corifei ai gândului şi ai scrisului. Sunt dezamăgit de socializare. Chiar cuvântul îmi repugnă din pricina esenţei lui „lemnoase“. Oamenii nu mai au răbdare să citească complet şi până la capăt un text. De multe ori, la capăt e concluzia, generalizarea, analogia, poanta! Cândva am învăţat despre citirea „în diagonală“ ˗ o tehnică ce se poate deprinde prin exerciţiu şi care permite înţelegerea conţinutului unui document într-un timp foarte scurt. Cei ce citesc (un articol, o postare, o ştire) par a citi în diagonală fără a-şi fi însuşit tehnica şi atunci scapă din vedere idei sau nuanţe iar uneori nu observă esenţialul. Şi totuşi aceştia cred că se pricep la ceva, că ştiu ceva şi, ascunşi în umbra anonimatului, se reped să comenteze. Cu cât cobor în josul listei de comentarii, cu atât constat că sunt mai ireverenţioase, mai lipsite de conţinut, mai departe de subiect.

Am abordat, aici şi în alte locuri, subiecte din arhitectură, urbanism, societate, în general în sens critic, subiecte majore (amplasarea catedralei) sau minore (punctul de frontieră Siret), subiecte de actualitate (sugrumarea circulaţiei pe strada Armand Călinescu) sau de viitor (hala Matache) pentru ca, după câteva luni să constat că nu s-a mutat nici o bordură de trotuar. Acum, nu că mă aşteptam să schimb ceva, dar ideea e că nu se întâmplă nimic, nu sunt înţelese demersurile, nu observăm reacţii ˗ feedback ca s-o zic (nu-i aşa?) pe româneşte.

Sunt dezamăgit că postările noastre nu stârnesc ecouri pe măsură, nu cristalizează o opinie...publică. Noi nu scriem aici pentru a atrage atenţia asupra noastră ci pentru a trage nişte semnale, în speranţa că ele vor declanşa dezbateri, polemici, reacţii sau chiar acţiuni (politice sau administrative).

Ce vreau să spun e un deziderat şi, de ce nu? o propunere.

În primul rând, mi-aş dori să nu mai fie comentarii anonime ci asumate şi responsabile, ceea ce ar duce la o reală socializare.

În al doilea rând, opiniile convergente ar trebui să se coaguleze într-un fel de grup de presiune (virtual, dar poate chiar real). Pentru ca o opinie, împărtăşită de un număr suficient de mare pentru a deveni semnificativ, de cititori interesaţi de subiect, să devină un argument, un curent, un frontispiciu, un stindard. Ştiu că sună idealist, dar cred că avem nevoie de idealism şi de stindarde. Pentru ca glasurile răzleţe să devină un cor. Pentru ca opiniile să străpungă zidurile nepăsării fără a fi nevoie de lozinci, proteste, demonstraţii şi violenţe.

Pentru ca presa să fie, într-adevăr, o putere.