„Traversarea râului pipăind pietrele” (摸着石头过河). Reforma economică a Chinei a fost opusul „terapiei de șoc” din anii ʹ90
0„Traversarea râului simțind pietrele” este un aforism atribuit lui Deng Xiaoping, adesea menționat în discursurile lui și reluat în comentarii de diferite facturi, care rezumă strategia experimentală a reformei economice chineze, în general, și strategia „experimentelor locale”. Aforismul a fost folosit inițial de Chen Yun pentru a sublinia că „programele pilot ar putea fi testate într-o zonă și apoi, sub rezerva evaluării și revizuirii, ar putea fi utilizate în alte zone”. Chen a considerat că, dat fiind gradul lor de complexitate, reformele ar trebui instituite fără grabă și cu grijă, că ele „ar trebui să fie bazate pe cercetări teoretice, statistici economice și previziuni economice, dar mai important, ar trebui să plecăm de la programe-pilot și întotdeauna să însumăm experiența pentru când este necesar. Adică ar trebui să «traversăm râul simțind pietrele». Ar trebui să facem pași mici pentru a avansa încet la început” (Chen, 1980: 279, apud Boer, 2021: 12).
„Traversarea râului simțind pietrele” însemna, astfel, îndeplinirea obiectivelor reformei în condițiile în care conducerea urma „să traseze calea [modernizării], bazându-se, în parte, pe ceea ce funcționa” și lăsând în urmă „viziunile legate de transformarea utopică” care impregnaseră revoluția continuă a lui Mao (Kissinger, 2018: 382). Deopotrivă, „traversarea râului simțind pietrele” sau înaintarea „pas cu pas” 逐步地 [zhú bù di] putea exprima ajustările și perfecționările proiectelor pilot și a scopurilor fixate în procesul de dezvoltare constantă și de aprofundare a reformei (Boer, 2021: 219). Așa cum s-a remarcat cu îndreptățire, Chen Yun și Deng Xiaoping au căutat ambii „pietre pe care să pășească”, dar spre deosebire de Deng, care „era mai pregătit să experimenteze, să lucreze în afara cadrului de partid, să se deschidă larg către Occident și să se miște cu îndrăzneală”, Chen „a vrut să se asigure că fiecare piatră pe care pășea era sigură înainte de a pune orice greutate pe ea” (Vogel, 2011: 717).
Cu un statut politic general care îi permitea din 1978 să fie egalul lui Deng în determinarea direcției politice și în selectarea personalului și recunoscut fiind ca „cel mai înțelept și experimentat specialist în economie”, „maestru strateg în economie” recunoscut ca atare de Deng, Chen Yun a ponderat radicalizarea rapidă a Reformei după perioada de „experimente” cu care a debutat „noua politică de reformă și deschidere” în Guangdong în ianuarie 1979 ‒ „politica specială” „flexibilă” de adoptare a unor măsuri de atragere a capitalului străin, tehnologiei și practicilor de management necesare producerii de bunuri pentru export ‒, și în „Zonele Economice Speciale” (SEZs) ‒ „reglementate în primul rând de piață”, „laboratoarele” în care Deng „a încurajat” experimente cu piețele, industria, construcțiile, forța de muncă, finanțele și valuta. „Deng nu ar fi putut obține sprijinul pentru a introduce astfel de schimbări pentru întreaga țară, dar conservatorilor le-a fost mult mai greu să se opună experimentelor, întrucât ideea de a încerca experimente într-o singură localitate și de a extinde ceea ce a funcționat a devenit parte din înțelepciunea convențională a partidului” (Vogel, 2011: 399-400).
În fapt, așa cum au observat criticii occidentali și chinezi deopotrivă, „Deng experimenta cu capitalismul, fără a-i folosi numele” și fără a avea obiecții ideologice față de inițiativa privată menită să extindă piețele și față de concurență ca forță motrice a comerțului, atâta timp cât era menținut controlul ferm al Partidului Comunist Chinez, piețele constrânse să servească scopurilor publice, capitaliștii împiedicați să domine politica chineză, proprietatea publică asupra pământului și rolul deținut de întreprinderile de stat păstrate și planificarea economică de stat menținută (Vogel, 2011: 400). În tranziția de la „experimentarea regională la implementarea națională”, de la „experimentul de vârf” din Guangdong și SEZs la experimente în alte zone sau localități desfășurate conform „Sistemului de Reformă Economică Națională Cuprinzătoare” (1981), indicația inițiatorilor era ca în lipsa unei „potriviri” între directivele Beijingului și situația locală, oficialii să adopte măsuri pentru a satisface nevoile locale. Lecțiile desprinse din experimentele „anilor sălbatici ai piețelor primitive nereglementate din China” în privința centrelor de decizie, relațiilor cu investitorii străini, oscilațiilor de preț, costurilor de muncă, contabilității, organizării și administrării proiectelor, serviciilor pentru clienți, noilor standarde de eficiență și tehnologiei moderne, în contextul progresului important obținut cu rapiditate în aceste „incubatoare de dezvoltare umană” „în cadre cosmopolite”, au determinat extinderea acestor inițiative private. În cursul anului 1984, de altfel, pe baza concluziei că politicile de bază ale SEZs au fost corecte, Deng a spijinit deschiderea a patrusprezece orașe de coastă ‒ denumite oficial „Zone de Dezvoltare Economică și Tehnologică” ‒ și a altor zone, ca și deciziile de reformă structurală, prin adaptarea politicilor la condițiile locale. Administrarea era trasată de orientărilor cuprinse în „Decizia asupra reformei structurii economice”, emisă în A Treia Sesiune Plenară a Congresului al XII-lea al Partidului din octombrie 1984, în care „economia planificată socialistă” era definită drept „o economie de mărfuri planificată, în care legea valorii trebuie să fie în mod deliberat urmată și aplicată”, dezvoltarea ei deplină fiind „un stagiu indispensabil în creșterea economică a societății și o premisă a modernizării noastre economice”, „singurul mod de învigorare al economiei” și de creștere a eficacității întreprinderilor (Decision, 1984: VII).
„Rezistența conservatoare” a fost eludată, de asemenea, prin (1) experimentele care au permis familiilor să inființeze „întreprinderi gospodărești” individuale 个体户 [getihu] ‒ în care lucra însuși antreprenorul și maxim șapte angajați, întreprinderi „necapitaliste”, conform Capitalului lui Marx ‒, întreprinderi care treptat, prin hotărârea guvernului, au avut posibilitatea angajării unui număr sporit de lucrători, prin intermediul lor statul evitând mișcări sociale masive și un șomaj urban alarmant; (2) experimentele care au vizat „sistemul de responsabilitate a gospodăriilor” 家庭聯產承包責任制 [jiātíng liánchǎn chéngbāo zérènzhì], care a decolectivizat agricultura și a făcut posibilă „creșterea fenomenală a producției agricole între 1978 și 1984”, parțial ca urmare a noului sistem de producție și parțial ca urmare a creșterii substanțiale a prețului relativ al cerealelor și al altor alimente, dar și ca urmare a extinderii oportunităților de vânzare a unei părți din producție la prețuri mai mari pe piețele locale decât către stat și a oportunităților de specializare și diversificare a producției (Garnaut și Guonan, 1996: 1).
Consecințele acestor experimente de succes ‒ pe care Deng le-a încuviințat cu acordul lui Chen Yun („spunând «Să vedem cum merge»” (Vogel, 2011: 390) și pe care nu le considera „dăunătoare socialismului” ‒ au fost nu doar „răsărirea” întreprinderilor gospodărești individuale și a celor din sistemul de responsabilitate contractuală precum „mugurii de bambus după ploaia de primăvară”, ci și încurajarea întreprinderilor private mai mari și creșterea locurilor de muncă, ca și evitarea bătăliilor ideologice. De fapt, deja prin „teoria pisicii” ‒ „Nu contează dacă pisica este neagră sau albă atâta timp cât prinde șoarecele” ‒, care i-a atras critica lui Mao, Deng a folosit „un mod creativ de a câștiga sprijin suplimentar pentru diminuarea importanței ideologiei lui Mao” și a sugerat că a face ceva constatat ca funcțional era mai mult important decât a urma o anumită ideologie. „Dacă Deng ar fi spus pur și simplu «ideologia nu este importantă”, ar fi stârnit controverse enorme, «teoria sa a pisicii» însă i-a făcut pe oameni să zâmbească” (Vogel, 2011: 391). De altfel, Vogel a evidențiat tendința lui Deng, alături de alți lideri de partid de nivel înalt, de a folosi aforisme pentru a explica chestiuni controversate și decizii politice de bază, această „mișcare vicleană, dar populară” făcând dificil dezacordul cu politica lui și, totodată, făcând ca Deng „să pară personal”.
„Traversarea râului simțind pietrele” („a bâjbâi după pietre în timp ce traversezi râul”) a constituit, în consecință, „un mod creativ de a încuraja experimentarea și de a recunoaște că într-o situație nouă nu ar trebui să ne așteptăm ca toate politicile să funcționeze bine” (Vogel, 2011: 391). Dacă Deng a fost în această schemă a „traversării râului simțind pietrele” optimistul încurajator, grăbit să „construiască” noi proiecte de infrastructură și întreprinderi și să obțină progrese rapide, Chen Yun a fost „echilibratorul” prudent „preocupat să se asigure că existau resurse disponibile pentru toate prioritățile naționale” și că sunt evitate crizele (Vogel, 2011: 424), cei doi devenind sub numele de „tigri de pe vârful muntelui” (Vogel, 2011: 717) purtătorii de cuvânt ai grupărilor opuse agregate din oficiali ai Partidului de nivel înalt. Dincolo de încercarea de a asigura un echilibru între atragerea investițiilor străine și evitarea acuzației că totul a fost vândut imperialiștilor străini, de a stopa preocuparea oficialilor pentru „oportunități” și atracția lor pentru avantaje personale („plicurile roșii”), de a combate corupția, contrabanda și mita, de a critica erodarea disciplinei de partid și de a păstra sistemul de planificare funcționând eficient, Chen a propus între 1980-1982 o serie și o perioadă de „reajustări” 调整 [tiáo zhěng] menite să stabilească supravegherea finanțelor și palnificării economice și să echilibreze veniturile și cheltuielile, înclusiv pe cele în valută, împrumuturile și capacitatea de rambursare, investițiile în bunuri de consum și bunuri de producție, industria grea și cea ușoară, industria şi agricultura.
TRSP s-a dovedit, așadar, o strategie experimentală „de demarare la scară națională a programelor susceptibile să producă creșteri considerabile ale producției și standardelor de viață doar după ce ele s-au dovedit de succes în experimente locale” (Harding, 1987: 2), aceeași strategie implicând și amânarea măsurilor care ar fi avut impact radical perturbator asupra economiei. Din acest punct de vedere „abordarea” chineză a fost diferită de „cea a reformelor simultane pe toate fronturile numită uneori «Consensul de la Washington»”, implicit diferită de abordarea rusă a „terapiei cu șoc” aplicată sub Boris Elțin, pe care liderii chinezi îl citează adesea ca pe un exemplu negativ, în acord cu ceea ce Strobe Talbot a numit „Prea mult șoc, prea puțină terapie” (Zakaria, 2008: 94).
Articol de Dr. Gabriela Tănăsescu, cercetător în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).
Se încarcă comentariile...
