Ţopul

0
0

Am o dilemă: care ar fi corespondentul ţoapei? În lipsă de fantezie, mă ţin de regulile gramaticale şi am să îi spun pe nume: ţopul.

Este prezent excesiv pe scena noastră publică: de la cultură şi politică la sport şi mediul de afaceri, fără a ocoli Universitatea sau chiar Biserica. Pentru unii, deloc puţini, el reprezintă un model.

În cultură, de pildă, ţopul este cel care se dă important. La pertu cu toţi, îmbrăcat în culori stridente, se pozează cu trabucul în gură. Un şmecher metafizic. Are, carevasăzică, „personalitate”. Scrie texte chinuite, pretins deştepte, mimând grosolan profunzimea. Se mândreşte cu faptul de a fi produs cărţi confecţionate exclusiv din mesaje pe telefonul mobil. Parodiază astfel munca propriu-zisă a scriitorului, sugerând un tip de branşament la Zeitgeist refuzat celor care se încăpăţânează să utilizeze metodele învechite ale muncii intelectuale.

În politică, acelaşi ţop iese în evidenţă prin agresivitate şi aroganţă, două atribute menite să ascundă fragilitatea şi deruta. Ajuns în poziţii importante, personajul nostru constată că, de fapt, este mult mai greu şi mai complicat, că puterea înseamnă responsabilitate nemijlocită pe care însă nu ar vrea să o asume. De aceea apelează la vorbe, învăluiri, acuze şi scuze. Asta nu îl împiedică să facă afaceri de familie, să se servească de bugetul public ca de propriul cont, să îşi pună prietenii în funcţii, să abuzeze cu seninătate.

În mediul academic, mai departe, ţopul îşi etalează calităţile „indirecte”. Incapabil să onoreze catedra, se va concentra pe cariera administrativă, fiind prezent în toate structurile posibile. Încercând astfel să compenseze lipsa de viziune şi de idei, contribuţia lui la viaţa comunităţii din care se revendică va fi limitată, invers proporţională cu ambiţia. Sigur, va încerca să se monumentalizeze birocratic, să se impună cu forţa în istorie, să se prezinte drept providenţial, de neînlocuit. De unde lupta la limita ridicolului cu trecerea implacabilă a timpului: va refuza pensionarea.

Cât priveşte lumea eclezială, în fine, prezenţa ţopului este de-a dreptul dureroasă. Mânuind cu dezinvoltură limba de lemn a moralinei, dând din coate, marginalizând pe cei cu spiritul treaz, complotând carieristic, ascunzând propriile neputinţe şi pactizând spontan cu perverşii similari, ţopul bisericesc va ajunge departe, din treaptă în treaptă. Inautentic, sugerând vocaţia şi exploatând buna credinţă a unora, acesta nu va avea niciun scrupul.

Ce ne facem? Ei bine, o societate dominată la vârf de ţoape şi ţopi trebuie să se scuture cât de repede de balastul unor asemenea personaje. Pare simplu, dar nu este. În cultură, ei sunt susţinuţi pe criterii non - culturale. La fel, în politică, tot ei sunt cultivaţi pentru serviciile para-politice. În mediul universitar, un asemenea exemplar este tolerat pentru că se face util. În fine, în ambientul religios, ţopul face carieră din simplul motiv că oamenii de calitate sunt excluşi cu tenacitate. Să ne resemnăm? Nici vorbă! Am face jocul ţopului, adică am accepta definiţiile lui date onestităţii, priceperii, muncii şi talentului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite