Toamna patriarhatului: semnificaţia reala a interzicerii vălului islamic în Tunisia

0
0

În ziua în care guvernul socialist  francez demisiona en masse, iar François Hollande, încoronat recent de sondaje drept cel mai nepopular preşedinte al tuturor timpurilor, anunţa afabil şi condescendent că trăim într-adevar o „criză morală”, Tunisia interzicea portul hijabului.

Au urmat, în fosta colonie franceză, pseudo-dezbateri privind necesitatea interzicerii vălului islamic şi raţiunile pe care se întemeiază inderdicţia, invocandu-se aproximativ şi prudent chestiuni ca laicititatea, identitatea culturală, terorismul. Ba chiar s-a ajuns, printr-o hermeneutică cel puţin bizară, la asumpţia că valul islamic este, de fapt, de origine sectantă, total străină de litera şi de spiritul Coranului, iar tunisienele care şi-au păstrat vălul au fost obligate să demisioneze din instituţiile publice. În toate aceste preocupări recente pentru veşmântul feminin există, însa, o omisiune cu valore de legitate istorică: nimeni nu a pomenit de drepturile femeilor şi de alegerilor acestora.. Fie că i se spune văl, abaya, burka (burqa), feregea sau hijab, în funcţie de particularităţile culturale şi de diferenţe nu tocmai marginale în drapajul materialul, corpul acoperit de acest veşmânt este întotdeauna corpul unei femei. Mă voi referi la hijab fără a esenţializa doar pentru că discut cazul particular al Tunisiei, iar argumentului „hijabul nu înseamnă burka” îi voi răspunde ab initio că voi discuta exclusiv logica interdicţiei. Iar a interzice vălul este o formă de agresiune egală cu cea de a-l impune.

În cautarea corpului pierdut. Sub hijab?

Voi considera axiomatică asumpţia conform căreia culturi diferite se raportează fundamental diferit la relaţiile dintre genuri, ajungând, în unele cazuri, să repingă mutual particularităţile culturale. De asemenea, corpul feminin este, dincolo de determinaţiile ontologice, instrumentat şi receptat în spaţiul public în mod diferit în culturi distincte. În plan politic, portul vălului este considerat un indicator al lipsei de emancipare feminină, al limitării drepturilor, o constrângere tipică în statele teocractice şi, în principal, este asociat cu un sistem care stabileşte un anumit tip de relaţii între genuri. Mai mult, în societăţi puternic multiculturale precum cea franceză, vălul devine o expresie a segregării\auto-segregării. De altfel, militantismul francez împotriva aşa-ziselor „închisori în mişcare” a generat nu doar o politizare a subiectului, cât transformarea lui într-un Wimbeldon al reacţiilor şi declaraţiilor politice subit îngrijorate în campania prezidenţială din 2007. Într-o ţară cu 5 milioane de musulmani şi aproximativ 100.000 femei care purtau burka la vremea respectivă, era puţin probabil ca subiectul să nu se transforme dintr-unul de importanţă periferica pe agenda politică într-un autentic burka debate.

image
Discuţia privind vălul islamic e, esenţializând, şi o discuţie despre corp. Fie că vrem sau nu, vălul decuplează corpul feminin de comunitate.

Corpul acoperit total sau cvasi-total încalcă, de fapt, o prerogativă elementară: nu poate fi privit. Aici stă, de fapt, un raport de putere: e corpul care poate privi, dar nu poate fi privit. E drept că smerenia e în ochii privitoarei potrivit codului vestimentar islamic, însă un corp care nu poate fi privit se sustrage primei forme de posesie simbolică. Astfel, aproprierea corpului feminin devine imposibilă într-o soma-societate în care corpul devine, aşa cum anunţa cu preştiinţă Baudrillard: „cel mai frumos dintre obiectele posedate fizic, manipulate, consumate”.

Interdicţia vălului islamic în Tunisia, statul care a definit momentul zero al primăverii arabe nu întâmplător şi nu lipsit de semnificaţii printr-un act de violenţă asupra corpului şi anume, auto-incendiere lui Mohamed Bouazizi, se cere citită şi în altă cheie de interpretare. A obliga o femeie să aleagă între a purta hijab şi a-şi păstra locul de muncă e în sine un atentat la demnitatea umană. Mai mult, plasarea demnităţii umane într-o discuţie despre văl conţine în sine o formă nepermisă de reducţionism: femeia nu e ipostaziată exclusiv drept corp, iar modul în care alege să-şi gestioneze corpul în spaţiul public ţine de dreptul de proprietate asupra acestuia. În mod paradoxal, înainte ca statul să se erijeze în posesorul corpurilor cetăţenelelor lui stablind reguli şi instituind norme, corpul aparţine individului. Şi dacă individul face o alegere care nu periclitează alegerile celorlaţi membri ai societăţii, ea trebuie respectată. Ce nu s-a înţeles în 2007 în Franţa şi continuă să fie acoperit de un văl al ignoranţei în Tunisia e faptul ca portul vălului sau renunţarea la el e, în fond, o alegere personală. Sigur, o alegere care nu are nimic din liberatea maximală a femeii care oscilează în faţa umeraşelor între o pereche de jeanşi şi o fustă. E o alegere culturală şi are toată greutatea unei astfel de opţiuni. De aceea ea trebuie nu doar înţeleasă, cât protejată dacă va fi nevoie.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite