Teatrul formelor noi

„Pescăruşul”, la Teatrul Bulandra   FOTO Adriana Gioadă

Nu vom şti niciodată cum sfârşeşte piesa lui Treplev fiindcă nici el, nici Cehov nu au vrut să ne-o spună. Nu ştim foarte bine nici ce înseamnă cu adevărat „teatrul formelor noi” despre care vorbeşte cu atâta exaltare şi care îi provoacă atâtea decepţii, umiliri şi disperări lui Konstantin Gavrilovici.

În ceea ce e prezentat drept un „spectacol-laborator” doar „condus” nu regizat de Antoaneta Cojocaru, jucat la Studio Space de la Teatrul „Bulandra”, zece actori plus un muzician (Adrian- George Popescu) căruia i-a fost încredinţat şi rolul Pescăruşului, nescris de Cehov, şi un scenograf (Mihai Păcurar) încearcă să afle şi să ne împărtăşească şi nouă respectivul răspuns. Unul, desigur, posibil, la fel de posibil ca multe altele şi care, fără a fi nici pe departe perfect, mi se pare unul plauzibil.

Au făcut-o, de fapt, acum aproape un an, în 2013, dar prin cine ştie ce întâmplare, dar şi din cauza statutului meu de nebucureştean, am ajuns să îl văd doar la finele lunii octombrie 2014. Timp suficient pentru ca montarea să fie văzută şi comentată de criticii bucureşteni, timp suficient, de asemenea, pentru ca spectacolul să fie văzut şi de un număr considerabil de spectatori. În răstimpul scurs de la premieră, au apărut câteva cronici. Dintre care cel puţin trei sunt semnate de nume cu notorietate în comentariul curent de spectacol. Două dintre ele (cele semnate de Cristina Modreanu şi, respectiv, de Monica Andronescu), deşi formulează rezerve numeroase şi, după părerea mea, întemeiate la adresa propunerii se situează în esenţă de partea ei, o a treia, scrisă pe blogul personal şi într-un limbaj violent de Ileana Lucaciu, o respinge categoric în termeni ce arată limpede că respectivei comentatoare îi sunt complet străine, îi repugnă de-a dreptul, concepte precum laborator, experiment, antropologie. Însă, dincolo de opiniile divergente ale criticii rămâne realitatea că Pescăruşul  de la noul studio al Bulandrei se joacă pe mai departe şi nu se joacă deloc cu sala goală, că publicul se arată interesat de propunere şi că acest public nu se recrutează în totalitate şi în mod obligatoriu dintre cunoscători ai scrisului lui Cehov veniţi la Teatru cu dorinţa de a constata libertăţile ci şi le-au îngăduit participanţii la proiect faţă de partitură.

„Pescăruşul”, la Teatrul Bulandra   FOTO Adriana Gioadă 

Spectacolul se joacă într-un decor minimal, pe o arenă de zgură. Opţiunea scenografului Mihai Păcurar pentru o atare soluţie nu mi se pare una defel întâmplătoare, ci simptomatică pentru esenţa montării, dar şi pentru natura relaţiilor dintre personaje. Ca şi pentru statutul actorilor cărora li se cere să fie mai degrabă performeri. Căci povestea nefericirilor şi a disperărilor conjugate din piesa lui Cehov ne este înfăţişată nu romantic, nu patetic, ci asemenea unei lupte, unui meci între personaje. E o continuă stare de agitaţie, de nervozitate în spectacol, de agresivitate chiar. O stare ce depăşeşte prin intensitate caracterizarea făcută de unul dintre personaje celor ce îl înconjoară: „ Sunt atât de nervoşi toţi şi atât de plini de iubire!” Da, eroii cehovieni din Pescăruşul  de la Bulandra sunt cuprinşi de o iubire disperată pentru cineva care nu le împărtăşeşte sentimentele. Maşa (Ela Ionescu) e disperat îndrăgostită de Treplev, tot la fel cum Arkadina (Mihaela Teleoacă), în pofida spiritului ei apăsat practic, e disperat sedusă de Trigorin (Adrian Ciobanu), un Trigorin de care e la fel de îndrăgostită şi sensibila Zarecinaia (Antoaneta Cojocaru), iubită cvasi-nevrotic de Treplev (Ştefan Lupu). Există de asemenea în spectacol şi o disperare a neiubirii ai cărei protagonişti sunt Medvdenko (Lari Giorgescu), dar şi o disperare, o exacerbare a urii (Vlad Oancea în rolul lui Samraev şi Isabela Neamţu în Polina Andreevna). Şi mai există deopotrivă şi o împăcare tristă cu neîmplinirea ( fals bătrânul Sorin, original structurat de Richard Bovnoczki) sau o cochetărie a raporturilor cu aceasta (Dorn în interpretarea meritorie a lui Gabriel Răuţă).

„Pescăruşul”, la Teatrul Bulandra   FOTO Adriana Gioadă 

De unde importanţa încălzirii vocale şi fizice de la început (o încălzire ce trimite cu gândul la formula teatrului în teatru), de unde consistenţa locului rezervat dansului şi fizicalităţii. Dacă romantismul şi patetismul sunt programatic, nu întotdeauna şi faptic, la nivel interpretativ excluse din formula de spectacol-studiu coordonat de Antoaneta Cojocaru, o pondere aparte dobândeşte în economia acestuia tragismul. Un tragism exprimat nu numai la nivelul diegesisului, al poveştii. Care e pe mai departe o poveste ce conservă fără prea multe tăieturi textul lui Cehov, însă recântăreşte dimensiunile unor secvenţe, dintre care cea a pregătirii şi a eşecului reprezentării piesei lui Treplev se află în câştig evident. Apare, cum spuneam, personajul inventat al Pescăruşului jucat de Adrian-George Popescu. Un personaj cu funcţii nu întotdeauna riguros precizate, dar care e, fără doar şi poate, printre altele, dublul Ninei şi dublul lui Kostea. Un personaj care cântă şi care e urmat, însoţit în cântecele sale şi de cei ce îl înconjoară. Cântecul e însă mai totdeauna incantaţie, totul amintind de tragediile antice greceşti, de unde evidenţa dorinţei revenirii la originile teatrului. Origini de la care ştim bine că s-a zămislit orice încercare de reînnoire a acestei arte.

„Pescăruşul”, la Teatrul Bulandra   FOTO Adriana Gioadă 

Relaţia dintre Arkadina şi Trigorin s-a încheiat, din câte se pare, printr-o căsătorie, femeia apărând în ultimele secvenţe ale spectacolului însărcinată şi mândră de sarcina ei. O situaţie ce nu poate decât să amplifice starea de disperare şi de secătuire a lui Treplev. Un Treplev crescut în adoraţia mamei sale şi care prin apariţia noului „tată” (precum în Hamlet) şi a unui frate se simte încă şi mai deznădăjduit. Un Treplev a cărui ratare este consfinţită nu numai prin faptul că e silit să recunoască eşecul căutărilor sale în zona formelor noi, ci şi prin aceea că parcă-parcă a devenit un alter-ego al lui Trigorin (foarte bun în context Ştefan Lupu). Căci dacă cinicul Trigorin e mereu însoţit de carneţelul pe filele căruia notează idei pentru noi povestiri, Treplev are legat de cureaua de la pantaloni un carnet ceva mai mare în care e dornic să-şi noteze ţâşnirile inspiraţiei. Iar când e cum nu se poate mai clar că Trigorin îi transpune în povestirile sale chiar pe cei de care e înconjurat, până şi Treplev îi întinde acestuia, rugător, disperat, dosarul propriei vieţi. Să fie această „predare” recunoaşterea finală a neputinţei instituirii formelor noi? N-aş crede.

Teatrul Bulandra- Studio Space- PESCĂRUŞUL de A.P.Cehov;

Traducerea: Moni Ghelerter şi Radu Teculescu;

Un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru;

Muzica originală- Adrian- George Popescu;

Scenografia: Mihai Păcurar;

Light design: Alexandru Darie;

Cu: Mihaela Teleoacă, Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Ştefan Lupu, Richard Bovnoczki, Gabriel Răuţă, Ela Ionescu, Isabela Neamţu, Lari Giorgescu, Vlad Oancea;

Data reprezentaţiei: 27 octombrie 2014