Tartuffe sau de ce-a murit Stanislavski

Tartuffe la Comedie într-o viziune regizorală nouă. Tudor Chirilă în rolul titular, apăsat de promisiunile artistice pe care şi le-a făcut sieşi

Am fost să văd o comedie spumoasă cu un text savuros, cu replici menite să plesnească precum un bici în moravurile vremii. Am fost să văd Tartuffe, plină de încredere în echipa de la Comedie plus Irina Movilă şi m-am aşezat nerăbdătoare într-un confortabil scaun din rândul 5. Ştiam că rolul lui Tartuffe i-a fost încredinţat lui Tudor Chirilă, dar nu pentru el în mod special nutream atâta patos, ci pentru Moliere, pentru ideea de satiră, pentru o seară de sâmbătă reuşită şi plină de emoţii. Adevărul e că demult nu mi s-a mai întâmplat să fiu dezumflată atât de nemilos şi brusc, asemeni unui balon înţepat de un copil răutăcios. După primele replici m-am trezit în faţa unei scene goale, unde decorul era format dintr-o masă şi două scaune. Actorii - îmbrăcaţi în ţinute incerte, greu de poziţionat într-o anumită perioadă stilistică: elemente contemporane cu accente vintage, fără să se închege într-o inspiraţie unitară. Dacă Orgon, capul familiei, arăta ca un funcţionar banal, mama lui, bătrâna Pernelle jurai că-i Bernarda lui F.G Lorca sau Aneta Duduleanu, mai aproape de sufletele noastre. De altfel, Virginia Mirea în rolul mamei a fost o alegere excelentă, aşa cum toţii actorii din Tartuffe ne-au făcut să credem că ei au înţeles piesa, dar dacă regizorul a ales drumul, ei s-au conformat...

Pe toată durata reprezentaţiei nu am schiţat nici măcar un rictus. Mă înţelegeţi? Nici măcar un nenorocit de rictus nu mi-a furat această viziune regizorală a lui Laszlo Bocsardi, fost student al lui Tompa Gabor, în prezent directorul teatrului din Sfântul Gheorghe. Paradoxal, în astfel de situaţii când piesa nu ajunge la tine, se întâmplă ca jocul actorilor să nu rezoneze cu aşteptările tale în ceea ce priveşte textul şi eşti nemulţumit în ansamblu de rezultatul final. Ei bine, nu! Aici actorii şi-au făcut treaba, s-au achitat de rol, neexistând sincope menite să rupă vraja scenei. Dar au construit o poveste gri, sumbră, cu accente triste, iar unele personaje au fost dificil de urmărit, şi mă refer la Ioana Calotă în rolul seritoarei Dorine, care a dat dovadă de o trăire scenică de excepţie dar dificilă pentru privitorul care empatizează cu actorul şi cu ceea ce transmite acesta. Când îmbraci replicile pe care le spui într-o suferinţă lăuntrică, exact asta-i transmiţi şi privitorului, care va suferi în tăcere cuminte pe scaun, urmărindu-te cum zbaterile interioare te transformă uşor uşor în carne vie şi cum lacrimile care-ţi inundă faţa, machiajul, fiinţa, te sufocă, devenind un personaj greu de privit... Aşadar am văzut o piesă amară, pe un text adaptat, într-un decor minimalist şi cu elemente profund moderniste şi atât de obositor contemporane... încât, trebuie să recunosc, privindu-l pe Tartuffe mânuind cu precizie telefonul mobil cu touch, apoi înregistrările cu reportofonul, micile accente din Gigi Becali, sfâşietoarea replică a lui Ceauşescu în faţa plutonului de execuţie: Măi Băieţi, mă... , nu s-au încadrat în sfera aşteptărilor mele din registrul Moliere. S-a vrut un spectacol actual în care impostura şi ipocrizia să fie arătată cu degetul, cu orice preţ, în care falsa pioşenie, naivitatea şi subjugarea psihică a unui biet naiv de către un individ pervers să ne trezească nouă, spectatorilor, răvăşitoare revelaţii despre condiţia omului supus necontenit falsităţii şi făţărniciei. După sintagma: Poftim! Să mai ai încredere în amărâţi şi nevoiaşi, Moliere a adus în prim plan îngrozitoarea prăpastie care se surpă necontenit între om şi biserică, iată, chiar şi după câteva sute de ani de la prima reprezentaţie. Ai încredere într-un amărât care cerşeşte în faţa bisericii, îl iei acasă, îl speli şi-l îngrijeşti, iar acesta încearcă să-ţi seducă nevasta, să-i strice căsătoria fiicei tale, te face să-ţi dezmoşteneşti băiatul, şi după ce află cele mai sumbre secrete ale trecutului tău îi treci toată averea pe numele lui, în semn de recunoştinţă că ai cunoscut un om atât de curat sufleteşte şi pios ca un sfânt. Şi apoi realizezi: facerea de bine... Cam aşa, în linii mari.

Şi iată, aşadar, cum Tudor Chirila, un artist cu mari resurse interioare, a inventat un nou personaj: Tartuffe Dandy. Nu îmi dau seama cum îl simte Chirilă pe Tartuffe dar nu cred că i-a descifrat toate tainele personajului. Încă tatonează, încă îl caută. Convenţia regizorală a fost plină de contraste, telefon mobil cu peruci medievale, Tartuffe în costum şi cravată şi Valere cu 1000 de ludovici în mână, reportofon, geantă diplomat, tocuri stiletto, şi mai apoi aproape toată distribuţia se afla în sală, în spatele ultimului rând de scaune creând situaţii destul de greu de urmărit. Adrian Tititeni în rolul lui Orgon, victima lui Tartuffe a fost o alegere bună, ţinând cont de intenţia regizorală. Despre Tartuffe-rolul sunt multe de spus şi totuşi atât de puţine. M-aş fi aşteptat la Tudor Chirilă la aplomb, vână, delicioase exagerări stilistice, expresie corporală, gestică exemplară, jocul cu mimica feţei, cu trupul. Chirilă a fost un dandy, destul de elegant, pe alocuri plictisit, dar un actor care şi-a învăţat rolul. Iar spectatorii vor mai mult de la el. Pentru că ştiu că el poate. Probabil asta va fi crucea lui Tudor Chirilă pe care va trebuie s-o care cu fiecare rol pe care-l joacă...