Sunt superior, caut subordonați

Într-o postare deosebit de distribuită a domnului Adrian Papahagi, citim că „liceul ar trebui subordonat facultății”, întrucât „inferiorul este întotdeauna subordonat superiorului”. O afirmație care sună ca o sentință medievală, pronunțată de pe o catedră gotică, cu ecoul unui clopot care anunță nu sfârșitul lecției, ci al autonomiei liceului.

Să ne înțelegem: în logica asta piramidală, preșcolarul s-ar subordona ciclului primar, învățământul primar ar trebui subordonat gimnaziului, gimnaziul liceului, liceul universității, iar universitatea – cui? Vaticanului? Academiei Române? Direct Zeului Ra?

Ierarhie

Dincolo de metafore și ierarhii imaginare, realitatea e că sistemul educațional românesc funcționează pe baza unor principii clare, legiferate. Începem cu Legea 198 care prevede, printre altele, autonomia instituțională a fiecărei forme de învățământ, în limitele legii. Liceele nu sunt „inferioare” universităților – sunt pur și simplu altă verigă într-un sistem care, în teorie, ar trebui să fie coerent, nu ierarhic în sens feudal.

Dacă e să vorbim despre „subordonare”, mai degrabă ne-ar interesa coerență curriculară, continuitate între cicluri sau, în mod ideal, corelare între competențele dobândite în liceu și așteptările din universitate. Dar asta presupune dialog, colaborare, standarde comune, participarea universitarilor în viața preuniversitarilor. Nu un ordin de zi pe unitate.

Pentru că, dacă tot suntem la capitolul „superioritate”, poate că un exercițiu de autoanaliză universitară n-ar strica. Nu trebuie decât să privim onest în oglindă: felul în care arată azi educația preuniversitară – cu bune, dar și cu foarte multe rele – este și rezultatul formării inițiale pe care universitatea o oferă viitorilor profesori. Adică, da: liceul de azi este copilul universității de ieri. Iar dacă acel copil pare „needucat”, poate întrebăm și părintele „superior” cum am ajuns aici.

Și, poate cel mai important: trăim vremuri în care nu ne permitem luxul de a ne alinta cu titluri nobiliare educaționale. În ierarhiile internaționale, fie că vorbim de PISA sau de clasamentele globale universitare, atât educația preuniversitară, cât și cea universitară românească sunt cam la același nivel: doi centimetri peste genunchiul broaștei. Poate că înainte să stabilim cine-i „superior” și cine cui trebuie „subordonat”, ar trebui să ne întrebăm de ce sistemul întreg pare prăbușit în sine, posibil chiar sub tone de orgoliu și autosuficiență. Nu ne trebuie subordonați, ne trebuie reconstrucție pe bune. Și ceva realism.

Ce știu cu siguranță e că nu liceul trebuie „subordonat” universității, ci orgoliul trebuie subordonat realității. Și poate, din când în când, în loc de orgoliu punem ceva știință.