Sunt nervos, domnule Tucă!

Prost nu e cel care cere, ci cel care dă.

Expresia din titlu a fost pronunţată la începutul acestui deceniu de către un domn numit Sorin Ovidiu Vîntu, care părea înspăimântat de procurorii lui Adrian Năstase, şi a fost lansată către un domn numit Marius Tucă, care părea înspăimântat de Sorin Ovidiu Vîntu. Din cauza atâtor spaime, interviul a ieşit prost, dar expresia a făcut carieră. Acum e rândul nostru s-o folosim: sunt nervos, domnule Tucă! Iată de ce.

Scandalul „Biblioteca pentru Toţi" a început cu un - că ­altfel nu pot să-i zic - furt. Acum fix un an, domnul Marius Tucă s-a prezentat la OSIM şi a cerut să-şi înregistreze pe numele său marca „Biblioteca pentru Toţi". Fără să aştepte vreun răspuns, a început să folosească marca pe cărţile vândute odată cu ziarul pe care îl conduce. A folosit nu doar marca, ci şi sigla acesteia, BPT, care era deţinută legal din 2001 de către Ministerul Culturii. Rămâne un mister al tranziţiei de ce ministerul a ales să-şi înregistreze la OSIM doar sigla colecţiei, nu şi denumirea completă.

Cert e că, folosindu-le decenii în şir împreună, ministerul avea dreptul legal să şi le apere pe amândouă faţă de atacul subtil şi ostil al domnului Tucă. Nu a făcut-o decât foarte târziu, total neconvingător şi numai în urma unei campanii de presă. Protocolul secret semnat între domnul Tucă şi fostul ministru Paleologu seamănă mai mult cu o tentativă de ştergere a urmelor decât cu o restabilire a legalităţii. Cei doi au convenit să încheie disputa - semnalată de alţii - prin donarea de către domnul Tucă şi compania, către bibliotecile publice ale ministerului, a 4.000 de exemplare din fiecare volum editat sub marca „Biblioteca pentru Toţi". Mă întreb: de unde a aflat domnul Paleologu că 4.000 e suma corectă? I-a şoptit domnul Tucă sau s-a bazat şi pe alte surse?

Urmăresc afacerea „Biblioteca pentru Toţi" de aproape un an şi habar n-am care e miza sa financiară. M-a interesat, în schimb, modul de operare. E ca şi cum un hoţ îţi pătrunde în casă, vecinii îţi strigă „băi, prostule, vezi că ai un hoţ în casă!", iar tu restabileşti legalitatea mulţumindu-te cu o cotă parte din ceea ce ţi s-a furat - şi pe care tot hoţul ţi-o fixează.Domnul Paleologu nu dă nicio explicaţie ziarului „Adevărul", supărat fiind că a fost gratulat cu apelativul „ministrul papă-lapte" pentru maniera inexplicabilă în care a acţionat. Din acest motiv nu-mi permit să-l identific nicicum printre protagoniştii scenariului imaginat mai sus, dar nu pot să nu remarc că, în această poveste, s-a dovedit a fi mai din Caracal decât însuşi domnul ­Tucă. Pentru că, lucru bine ştiut, problema cea mare nu e la cel care cere, ci la cel care dă.

La cel care cere rămâne, totuşi, problema cea mică. Problemuţa. Pentru un om care, în apărarea parcului Bordei, şi-a dat şi ultima picătură de fiere, sau care măsoară cu şublerul perdelele şi minijupele madamei Udrea, trebuie să admitem că Marius Tucă s-a dovedit cam neglijent în apărarea, faţă de rechinii tranziţiei, a brandului naţional şi sentimental care se numeşte „Biblioteca pentru Toţi".
Cum îi ziceaţi, domnule Tucă? Mişcarea de rezistenţă? Iaca de aia sunt nervos...