„Suculenţa” lipsă a regionalizării

Pentru experţii în ştiinţe politice, sociale, administrative sau economice, anul 2013 ar trebui să fie unul extrem de interesant. România traversează un proces de reformă instituţională extrem de amplu, vizând în principal revizuirea Constituţiei şi reorganizarea administrativă (regionalizarea).

La rândul lor, acestea cuprind discuţii mai focusate despre structura Parlamentului, legislaţia electorală (inclusiv referendumul), relaţia dintre administraţiile locale şi cea centrală, poziţia minorităţilor etnice (şi nu numai) în societatea românească sau mecanismele de interacţiune dintre cetăţeni şi aleşii locali sau naţionali. Spun „ar trebui” să fie pentru că, indiferent de inputul pe care mediul academic şi societatea civilă activă caută să îl aducă în aceste procese cu efecte pe termen lung, materialul de lucru venit din partea politicienilor – cei care pun proiecte pe masă şi iau decizia – este de o calitate extrem de slabă.

Să luăm exemplul regionalizării. Reorganizarea administrativ-teritorială a unei ţări are loc o dată la câteva decenii sau chiar mai rar. Este un proces costisitor, implică multe resurse umane şi financiare, captează o bună parte din energiile şi din timpul administraţiei centrale şi locale. Prin urmare, e bine ca el să fie făcut temeinic, altfel nu e decât o risipă de resurse. Orice reorganizare administrativă, adică eliminarea sau introducerea unor unităţi teritorial-administrative noi, fie că vorbim de comune sau regiuni, trebuie să ia în considerare elemente care ţin, între altele, de identitate, de politică (cine conduce şi cum sunt desemnaţi conducătorii), de sănătate (de la dispensarul din noua comună la spitale regionale), de logistica administraţiei (unde vor avea sediu noile instituţii) sau de infrastructură. Dar ar trebui mai ales să ţină cont de aspectul financiar. Marea întrebare care cred că ar trebui pusă în legătură cu regionalizarea este: ce se întâmplă cu banii colectaţi în teritoriu? În plus, care vor fi concret competenţele regiunilor?

Atât cât au fost, dezbaterile din ultimii 20 de ani din România cu privire la regiuni au pornit de la bani şi identităţi locale. De departe cele cu impactul cel mai mare a fost cea stârnită la Cluj de Sabin Gherman şi grupul Provincia în anii ’90, la concurenţă cu solicitările continue şi persistente ale maghiarilor pentru autonomie, eventual teritorială. Însă, mai mereu doleanţa exprimată de avocaţii acestei idei a fost ca banii să rămână într-o măsură mult mai mare în comunităţile care îi produc. În special în Transilvania, pe lângă puternica identitate regională dezvoltată de-a lungul istoriei, a existat în permanenţă frustrarea provocată de faptul că o regiune relativ prosperă, cu potenţial, produce pentru bugetul central, pentru ca apoi să fie ignorată când e vorba de investiţii economice sau în infrastructură ale statului, în detrimentul regiunilor mai sărace din ţară. Nu discut acum dacă argumentul e întemeiat sau nu, dar subliniez faptul că el iese la suprafaţă mai mereu atunci când se pune problema regionalizării sau a unei forme de autoguvernare locală.

În acest context, discuţiile fără sfârşit despre graniţele regiunilor, nenumăratele linii trase de diverşi politicieni pe harta României sau discuţiile despre numărul de capitale (sau centre regionale) şi acomodarea tuturor orgoliilor judeţene au o importanţă mult mai mică. La fel, comparaţiile perpetue cu modelele polonez, spaniol, francez sau ungar nu fac decât să amintească despre obsesia de tip „modelul suedez” din anii ’90. Procesul este în continuare unul extrem de politizat, în ciuda comitetului de experţi format de Liviu Dragnea sau a dezbaterilor organizate în ţară, altfel un pas bun şi firesc pentru o dezbatere atât de amplă. Raportul publicat astăzi de CONREG aduce o anumită substanţă ştiinţifică discuţiei, dar nu rezolvă problemele practice.

În paralel cu acestea însă, în centrul dezbaterilor despre regionalizare dintre factorii de decizie rămâne problema asumării sau nu a răspunderii, a modalităţii de alegere a liderilor regiunilor, a împărţirii posturilor în actuala coaliţie de guvernare sau „suculenta” chestiune a numărului de capitale. Chiar şi pe site-ul nou creat de Ministerului Dezvoltării Regionale cu privire la regionalizare, chestiunile de natură financiară sau a competenţelor regiunilor în ansamblu sunt tratate doar la nivel de platitudini sau prin expresii de timp „analizăm, vedem”. Iată un exemplu:

„Ca principiu general, nicio regiune (luată ca o cumulare de judeţe) nu va primi mai puţini bani după regionalizare – dimpotrivă. Transferarea competenţelor de la nivel naţional la nivel regional va fi însoţită şi de transferarea resurselor financiare necesare îndeplinirii noilor competenţe.Vor fi organizate dezbateri pentru descentralizarea resurselor financiare şi atunci se va stabili ce taxe şi impozite şi cât anume este bine să rămână la nivel local, judeţean, regional şi cât să meargă la Bucureşti. Dacă nu se face şi o descentralizare a resurselor financiare, tot efortul pentru regionalizare şi descentralizare ar fi inutil. Pentru că asta înseamnă regionalizare: mai multe resurse pentru comunităţile locale. Taxele nu se vor înmulţi şi nici nu vor creşte, ca urmare a regionalizării.”

Aşadar, dezbaterile pe care le avem acum nu au rolul de a discute despre alocarea resurselor financiare. Acele dezbateri abia urmează. În acelaşi timp însă, regiunile trebuie să fie funcţionale până la finalul anului, iar peste noi vin 3-4 luni de vacanţă şi căldură. Pe lângă răspunsul de mai sus, mai avem o declaraţie la fel de vagă, chiar dacă ceva mai avizată a lui Daniel Chiţoiu, care nu lămureşte problema.

O altă chestiune importantă şi de care promotorii politici ai regionalizării se descotorosesc repede, ţine de judeţe şi comune.

< Rolul regionalizării este să simplificăm birocraţia, nu să o complicăm. Comunele nu vor fi desfiinţate. >

„Judeţele nu se vor desfiinţa. S-a încercat o astfel de abordare în urmă cu doi ani şi s-a văzut atunci că rezistenţa la schimbare este foarte mare. Nici cetăţenii nu agreează ideea desfiinţării judeţelor. După 50 de ani de la ultima reorganizare administrativă, oamenii au dezvoltat un sentiment de apartenenţă care se manifestă puternic la nivel local. În consecinţă, judeţele vor fi păstrate, pentru că oamenilor le e teamă că prin desfiinţarea judeţelor vor avea de parcurs distanţe mai mari pentru a-şi rezolva problemele. Nu va fi aşa; rolul regionalizării este să simplificăm birocraţia, nu să o complicăm. Comunele nu vor fi desfiinţate. În actuala etapă de regionalizare nu luăm în calcul reorganizarea comunelor, în consecinţă, situaţia lor administrativă nu se va schimba. Vom căuta formule de asociere microregională, astfel încât comunele să îşi reprezinte cât mai bine interesele şi să îşi promoveze proiectele în cadrul viitoarelor regiuni.”

De ce nu folosim acest proces pentru a comasa zecile de comune şi orăşele create pe şest în ultimii 20 de ani din excesul de zel al unor parlamentari dornici să arate vrednici alegătorilor din circumscripţii? Dacă patriotismul judeţean este atât de pronunţat, cum vor coopera judeţele în cadrul aceleiaşi regiuni? Vezi doar disputa pentru supremaţie între Braşov şi Sibiu sau din Oradea şi Cluj . Pe ce date sau studii se bazează afirmaţia „nici cetăţenii nu doresc desfiinţarea judeţelor”? Iniţiativa guvernului Boc de acum doi ani nu a eşuat din cauza rezistenţei la schimbare, ci a neînţelegerilor dintre PDL şi UDMR privire la zona Mureş-Harghita-Covasna.

În fine, mai amintesc acum doar problema fondurilor europene,contradicţii). Iată ce aflăm de pe site-ul oficial:

„Este prematur să facem acum o predicţie privind creşterea reală a ratei de absorbţie, doar ca urmare a regionalizării. Corelat cu alte măsuri, sperăm ca în perioada 2014-2020 să ajungem la o rată de absorbţie de 90% pentru anumite programe operaţionale, cum sunt acum REGIO-Programul Operaţional Regional, Programul Operaţional Creşterea Capacităţii Economice şi altele, care se vor încheia în 2013. Vor fi înfiinţate Autorităţi de Management şi Organisme Intermediare la nivelul fiecărei regiuni. În acest fel, vom decongestiona ministerele şi vom realiza premisele pentru o mai bună absorbţie.”

Exemplele de chestiuni importante neglijate în dezbaterea despre regionalizare pot continua, însă, este practic inutil ca mediul academic sau societatea civilă să investească energie într-o dezbatere în care cel mai „suculent” aspect este numărul de capitale regionale.

Deci nu prea ştie nimeni cum vor fi atrase mai multe fonduri europene datorită acestui proces. La nivelul regiunilor de dezvoltare există deja Agenţiile de Dezvoltare Regională, care au tocmai rolul de a coordona proiecte interjudeţene în cadrul unei regiuni. Ce nevoie mai e de alte Autorităţi şi Organisme? În plus, SAR a emis un raport prin care arată tocmai faptul că întreaga discuţie despre regionalizare trebuie reorientată pentru a avea o şansă ca fondurile europene şi managementul banului (şi bunului) public în general să fie îmbunătăţit prin acest proces.

Exemplele de chestiuni importante neglijate în dezbaterea despre regionalizare pot continua, însă, este practic inutil ca mediul academic sau societatea civilă să investească energie într-o dezbatere în care cel mai „suculent” aspect este numărul de capitale regionale. Dacă rămânem la nivelul actual, sunt şanse bune ca totul să rămână doar o luptă între politicieni şi, de îndată ce raportul de forţe se va modifica din nou, să asistăm la noi reforme ale reformei, aşa cum se întâmplă cu Legea educaţiei, reforma din Justiţie sau cu Legea sănătăţii.