Sub spectrul reevaluării

Fără să-mi dau seama, noţiunea de reevaluare, atât de des folosită în mediul intelectual, a început să capete nuanţe puternice în politica românească. De ce reevaluează politicienii? Când reevaluează politicienii? Cum reevaluează politicienii? Pe cine reevaluează politicienii? Ce reevaluează politicienii? Pe politicieni cine îi reevaluează?

Acestea sunt întrebări care, practic, stăruie în mintea noastră a tuturor. Politicienii, ca orice fiinţă înzestrată cu inteligenţă, dar şi cu instinct de vânătoare, simt nevoia să fructifice greşeala adversarului, ştiind că dacă nu o fac atunci, ceilalţi fie vor persista, fie o vor descoperi ei la autoevaluare şi vor deveni mai vigilenţi. Pe parcursul unei legislaturi de patru ani, înainte de revizuirea constituţională din 2003, taberele se schimbau greu. Duşmanul era duşman, ideologic şi nu numai, alianţele din interes păstrau poleiala unei „căsătorii din dragoste”, relaţia premier-preşedinte mergea ca unsă, chiar dacă mai răsuna câte un rateu, în rest, condiţii normale. Buclucaşa decalare cu un an a prezidenţialelor de locale (acestea dintr-un singur tur) şi legislative  a devenit un fel de „cal troian”. Localele dau tonul votului la legislative, iar aşa cum arată ultimele alegeri prezidenţiale, din 2004 şi 2009, românii au dorit un preşedinte „jucător” în limitele unei constituţii funcţionale cu randament sporit doar în caz de „mariaj ideal” între Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni. S-a văzut clar, că de la generale la prezidenţiale, foştii duşmani ideologici au făcut „pacte de neagresiune”, obiectivul fiind „faultarea reciprocă” şi „antrenamentul” aliaţilor de ocazie, până la confruntarea decisivă.

A încercat PD CU PNL în 2004 în faimoasa alianţă D.A., au încercat-o PSD şi PDL în 2008-2009. Peste toate a tronat regeşte UDMR, care de prin 1996- 2000, mai puţin 2000-2004 când au avut protocol cu PSD, dar mai bine zis din 2004, au fost efectiv la guvernarea României, promvând iredentismul şi extremismul la rang de politică de stat, în faţa unor politicieni pe care gustul ciolanului nu-i putea convinge să dea atenţie interesului naţional. Acum vedem mariajul USL, o nuntă cu „un dar” consistent, la care asistă oarecum impasibil Traian Băsescu, proaspăt „divorţat” de PDL-ul lui Blaga, încercând să scoată din service-ul opoziţiei, maşina buşită a puterii, sperând să-i obţină noi numere de înmatriculare pe Fundaţia „Mişcarea Populară”.

Situaţia îmi aduce aminte de coaliţia antihitleristă. Churchill, Roosevelt şi Stalin s-au înţeles să scape de Hitler. Când Hitler era aproape bătut, primii încercau, prin 1945, fiecare pe cont propriu „coabitarea” cu Stalin, după ce Stalin îl „reevaluase” pe Hitler prin 1939, Churchill puţin pe Hitler şi puţin pe Mussolini, prin 1938-1941, iar Roosevelt era mut de admiraţie pentru Stalin, ca un muribund (va muri la 12 aprilie 1945, după ce reuşise să mai câştige un mandat la Casa Albă n.n.) care tânjeşte după vorbe de alinare. Ba chiar şi Stalin şi-a „reevaluat” aliaţii pe la Yalta şi vreo 50 de ani ştim ce a ieşit.

Victor Ponta este aparent în câştig, după ce a reuşit semnarea „coabitării” cu Traian Băsescu. Referendumul invalidat din 2012 l-a tras în jos mai mult pe Crin Antonescu, pe care oricât s-ar chinui „Antenele” să-l ţină treaz, tot îi mai pică bărbia în piept, asemeni motanului care, după o zi toridă, nimereşte în pivniţa răcoroasă şi negăsind nicăieri apă, se ospătează cu picăturile din farfurioara pusă sub cepul butoiului de vin sau de bere al stăpânului, torcând apoi fericit pe pridvorul democraţiei româneşti.

Invectivelor aruncate cu dărnicie de semănător pe brazda afânată, de reprezentanţii ambelor tabere, în ultima vreme, le-a luat locul „reevaluarea”. Brusc, Victor Ponta nu mai este „pisicul”, incapabilul să dirijeze o maşină de 3,5 m lungime faţă de „colosul”  de 305 m, Traian Băsescu nu mai este „leul” de la Bucureşti devenit „căţeluş” la Bruxelles. Vasile Roaită, nefericitul agent al Siguranţei ţintit „din greşeală” de confraţii săi, când se cocoţase la sirenă, aflat, în cel mai fericit caz, prin vreo magazie de cămin cultural dezafectat, se prăpădeşte de râs să vadă cum „şeful mafiei personale a lui Năstase”, Gabriel Oprea joacă pristandaua, sau cum „fecioara din Caracal”, arsă pe rugul foamei vreo 70 de zile se întoarce împotriva celor ce-o trimiseseră pe „Antene”, scuipând oripilată toate „vitaminele” introduse cu generozitate în venă de către cei care au plimbat-o apoi pe străzile Craiovei, pe care cred că nu fusese vreodată în viaţa ei, devenind senator în Parlamentul României.

Parcă nimeni nu mai e sigur de nimeni. Ion Iliescu mai că vrea să regrete cu ce căldură l-au primit militarii pe Nea Nicu la Târgovişte de Crăciunul din 1989, mai stă la o şuetă cu MS rRegele, pe iarba de la Palatul Regal, Becali mai că vrea să-l ierte pe Băsescu, pentru că a stat pe la mititica ceva timp şi să-l huiduie pe Crin că voia doar banii săi în campanie.

Mai e un an până la prezidenţialele din 2014 şi nimeni nu mai e sigur de nimic. Cei care strigau ca arşi cu fierul roşu împotriva Puterii de atunci, înjură Puterea de acum, dar nici Opoziţiei actuale nu i-ar mai da votul. Tandemul Ponta –Antonescu începe să fumege asemeni unei maşini conduse mult timp cu frâna de mână trasă, aşa că nu se ştie cât va mai dura. Deja „europarlamentarele” se vor ţine pe liste separate, motivându-se că „însurăţeii” de ocazie, asemeni lui Romeo şi Julietei, fac parte din familii europene care nu se prea înghit şi care nu tolerează „mariajele” de ocazie de  pe de pe „plaiurile dâmboviţene”.

Şi-mi mai aduce aminte de ceva această „reevaluare”. Mai ţineţi minte, că tot fu „anul Caragiale”, cam ce zicea Caţavencu prin ultimul pătrar al veacului XIX, când aveam o clasă politică tipic românească, dar pe care azi o vedem „ideală”? Cam aşa grăia: „În vremuri ca acestea, micile pasiuni trebuie să dispară!”

Ce va urma? O reevaluare probabil.