Stop si de la capat. 3

Există în România spaţiu politic disponibil pentru un nou PSD? Mircea Geoană îl localizează când în interiorul partidului actual, prin reformarea acestuia, când în afară, prin crearea unui nou partid de stânga. Acţiunea lui seamănă însă cu cea a lui cu Tăriceanu.

Încercând cam acelaşi lucru în zona politică de dreapta, acesta a fost respins în PNL şi a inventat atunci în afara lui partidul liberal reformator. N-a militat pentru nicio reformă, bravul PLR, ci  a rămas un partid de buzunar menit să oblojească un orgoliu personal rănit. Să ajungă Geoană un Tăriceanu de stânga? Nu pot să cred, altele sunt calităţile lui politice şi intelectuale, în ciuda unei retorici zgrunţoase.  

PSD nu pare însă nicicum reformabil deşi dispune de oameni de calitate precum Vasile Dâncu, profesorul de la Universitatea din Cluj, poate Robert Negoiţă, în ciuda protestelor cetăţenilor din sectorul 3 al Bucureştiului, poate unii tineri precum Ana Birchall, sau alţii (nu mă refer la Şova ori Vanghelie, nici la ridicolul Mazăre, brusc jenat de faptul că Ponta nu-şi păstrează demnitatea prin demisie).

Să zicem însă că tocmai înfrângerea politică din noiembrie ar stimula dorinţa la PSD a unei politici noi,  „de la capăt”. Poate însă acesta accepta şi un „stop” al  vechii politici? Nu cred. PSD a fost creat ca un monolit de tipul vechilor partide comuniste şi aşa a rămas. Să nu uităm: mulţi membri vin din vechile familii şi structuri nomenclaturiste. Vorba extraordinară a lui Mircea Dinescu, de la începutul anilor ´90, nu trebuie uitată: „copiii şefilor noştri sunt acum şefii copiilor noştri!´. PSD nu este reformabil pentru că nu este clădit pe un program, ci doar pe interese comune. Deşi politicieni certaţi cu justiţia sunt în toate partidele, scandaloasa lor majoritate este pesedistă. Partidul nu întreprinde nimic intern spre a o controla pentru că orice divizare interioară i-ar scădea drastic nivelul actual de avere şi influenţă în economie şi administraţie. PSD se poate de-aceea gârbovi, sau subţia prin tribunale şi închisori, dar nu reforma.

Pledoaria lui Geoană se loveşte însă şi de obstacole istorice obiective. Politica şi mentalul românesc nu au îngăduit niciodată, de la Dobrogeanu-Gherea, Morţun şi soţii Nădejde încoace, un partid puternic, autentic, de stânga.  Socialiştii ´generoşi´ au trecut la liberali în 1899 (ce actuală poveste!), iar partidul socialist interbelic a rămas redus numeric, în ciuda valorii unor Filipaş, Grigorovici, ori Titel Petrescu. După 1944 cei care au rezistat comuniştilor, precum ultimul, au ajuns la Jilava, iar colaboratorii, precum Voitec şi Rădăceanu, s-au dizolvat în apa murdară a PCR-ului. Comuniştii ceva mai onorabili, precum Pătrăşcanu şi prietenii lui, au fost asasinaţi, ori închişi.

Stânga intelectuală de atunci nu a avut însă niciodată anvergura din alte ţări europene. Aceasta a jucat un rol imens de exemplu în Franţa în diferitele ei variante de la procesul Dreyfus încoace. Partidul radical, cel republican, socialiştii de la Jaurès la Mitterand, comuniştii de diverse nuanţe şi ei, catolicii de stânga, anarhiştii, troţchiştii, avangardele artistice şi intelectuale de toate nuanţele, au desvoltat discursuri politice şi culturale de o mare originalitate deşi rareori au ajuns la putere în stat precum Mitterand. Cultura modernă din Germania sau Italia este şi ea greu de înţeles fără contribuţia stângii. Stânga occidentală a apărat însă mereu democraţia, inclusiv împotriva terorismului actual, din Ucraina până în Africa, sau Orientul mijlociu.   

Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat în România. Nici spaţiul public, nici activităţile culturale nu au purtat vreodată semnul unei atitudini majore de stânga democrată şi originală. Comunismul românesc, de la Dej la Ceauşescu, a trecut de la obedienţă stalinistă la naţionalism de operetă, ambele însă dictatoriale şi în total dispreţ pentru valorile autentice româneşti. Cu puţine excepţii, poate şi acelea discutabile, stânga nu a creat nimic de valoare în această ţară. Pe ce tradiţii să se poată construi ceva acum, chiar admiţând buna credinţă şi priceperea celor care vor s-o încerce?

Nu cred că există forţe de stânga în România în acest moment în stare de-a crea un partid laburist, sau o Syriza locală. Nici partidele zise de dreapta nu au de-altfel ideologie şi programe ca atare. Construcţia lor la nivelul celor din ţările occidentale cere timp. Poate că noul partid liberal să dovedească o asemenea viabilitate.

La stânga însă absenţa este izbitoare. Mult mai probabil este că se va aduna o nouă majoritate în jurul PNL, profesionistă şi competentă, mai curând pragmatică decât politică. Vor veni desigur şi oportunişti, poate chiar unii care acum 2-3 ani au trecut de la majoritatea PDL la USL! O asemenea regrupare poate însă şi trebuie să refacă viaţa publică din ţară după destrămarea ei de către pesedism. În acest cadru o aripă stângă onorabilă s-ar putea reconstrui tocmai printr-un ´stop´ categoric al vechilor practici şi prin noi reflecţii ´de la capăt´.