Spirit românesc. Înapoi, la origini!

Titlul meu nu e o înjurătură. Dar poate doar o dureroasă injurie la adresa celor ce au uitat originea noastră. Nu o iau de la daci şi romani, teorie atacată şi ea în zilele acestea. Sau, spre mândria noastră, inversată. Cică, romanii se trag din noi...

O iau cu trecutul nostru imediat. Cu tradiţiile. Căci astea, la ele mă refer, trebuiesc relevate, arătate, reînviate. Nu şi renovate. Doar scuturate de colb. Gândurile prezente mi-au venit de la concertul excepţional al lui Tudor Gheorghe ţinut la centrul cultural ce-i poartă numele, din Izbiceni jud Olt.

Adică, un concert viu, în vatra satului românesc, invitat să o facă de primarul Mircea Velica cel care a ”ăndrăznit ” a boteza centrul cultural cu numele lui Tudor Gheorghe şi de directorul centrului Gabriel Mihalcea. Maestrul încearcă, cu acest concert, cu conceptul lui - cu modulul cu care va colinda ţara - să impună ceva anume. De fapt, sunt două lucruri principale.                                                                                            

Primul este muzica veche românească pe care a cules-o din plin şi cu mult bun gust de la Institutul de Etnografie şi Folclor sau cum s-o mai numi acum. Cu muzică medievală românească, dinainte şi după Anton Pann. Capitol la care cercetătorul şi interpretul Al Mica este extrem de avansat. ”Antologia cinci veacuri din istoria cântecului popular românesc (1540 – 2011)”, 780 de cîntece, 622 piese vocale şi 159 intrumentale. 35 de cd-uri audio, în 5 cd-uri mp3, cu Alexandru Mica solist, acompaniat de orchestre de virtuozi.       
                                                           
Apropo, să nu ne imaginăm un ev mediu mai catolic cu arce-n ogivă, biserici şi palate de piatră, ci unul pur românesc, cu bisericile de lemn, icoanele pe sticlă şi cu călugării ca editori, cititori şi ”dascăli” de carte.

Al doilea element al conceptului este unul polemic. Ţine de prolet-culturalizarea maselor prin folclor, în anii comunismului. Avem deci de-a face cu o întreagă  reprezentaţie polemică, ironică. O satiră, ca să-i dăm un nume consacrat. Expunerea se face live în stilul expozitiv-didactic de explicare a muzicii prin exemple, stil lansat de Leonard Bernstein.

În ideea spectacolului numit sugestiv, ”Ce-am avut şi ce am  pierdut”. Am completa noi, altfel spus ”Tineretul trebuie să ştie”. O satiră virulentă, acidă, neiertătoare. În acest capitol, se vede clar cum propaganda comunistă a atacat fără ruşine fondul de aur al folclorului, transformându-l, prin texte rizibile şi penibile, în aşa numitul ”cântec de viaţă nouă”. Pe conceptul ” în cel mioritic plai//multe  bogăţii mai ai”.

A apărut, aşadar, a fost impus un cântec hibrid şi morbid. Un exemplu. Până în 1990 colinda făcută cunoscută de la Hruşcă sub numele de ”Sculaţi, sculaţi, boieri mari”  era oficial cântată de solistul maramureşean Nicoleae Sabău cu titlu şi text adecvat  ”Maramuraş drag”. Se vorbea acolo de viaţa nouă, de hidrocentrale şi alte realizări. Un penibil total. Bietul solist a fost suspendat -  el, nu culturnicii care l-au împins - chiar din cauza unui articol de-al meu prin care se criticau excesele acestui gen de cântec.

Dar apropo, un cântec care a rămas viu şi azi prin text este ”Maramureş plai cu flori”. Un text decent, cu iz patriotic, neutral care mie, ”hoţ bătrân” în ale muzicii, tot a propagandă-mi pute... dar pe ce melodie!                                                                                                                             

Alt exemplu: marele cântec al regretatei Ileana Sărăroiu ”Au, au, inimă, au!” care zice ”Mi-aş face-o casă de piatră // Moartea să nu mă găsesască”. Ca să ”treacă” de cenzură, să se salveze minunata şi dramatica melodie, textul a fost transformat complet: ”O bătrână într-o gară” sau ”Unde e Târgoviştea?”

Varianta falsă, circulă şi azi ca atare, dar atenţie! este o făcătură, fie ea şi de calitate... Şi asta, se susţinea absurd, fiindcă o ţară tânără şi prosperă nu avea morţi... la noi, în socialism nu se murea, tovarăşi! Moartea fusese eradicată cu bruscheţe din texul folcloric. Era, ”avant la lettre”, tema romanului ”Intermitenţele morţii” al  nobeliarului ateu Josè Saramago. Sau poate conceptul nord-coreean kimirsenist de  ”Ţară a tinereţii veşnice”, unde tot poporul era obligatoriu vopsit cu negru. Cănit, la păr... 
 
Închei ciclul exemplelor cu o capodoperă a absurdului. Ştiţi cântecul ”Spune, spune moş, bătrân!”. Ei bine, un moş  bătrân era îndemnat să spună ”caii cum se fură//noaptea pe fulgerătură”. Dar să ne înţelegem, un orăşean în vârstă, crescut  în bibliotecă, cu taxiul la scară, nu putea spune cum se fură caii oricât de ”moş bătrân” ar fi fost el.

Ei bine, aici e secretul. Cine ştia să fure caii decât un HOŢ bătrân? Dar în ţara unde nu moare nimeni, nu existau nici hoţi, tovarăşi, nu se fura. Aşa că textul original, la care lăutarii noştri au cam uitat să mai revină este ”Spune, spune HOŢ bătrân”. Căci, numai el, hoţul îmbătrânit  în d-astea ştia cum se fură caii, iar nu orice moş cinstit, fie el şi pensionar cèapè.

Utopii imbecile!

Bănuiesc că ceea ce intenţionează Tudor Gheorghe să facă este mai mult o reabilitare a melodiilor uzurpate,  mutilate de textul impus, altfel nu văd rostul demersului său. Tineretul nu mai are interesul pentru aşa ceva. Lui dă-i muzică bună, românească, nu orientală, căci aici e Marele Război: cel contra manelelor...