Instinctul demonstrației. Eliberarea animalelor, supremația oamenilor și a mașinilor

Prin fiecare act al vieții noastre, de la respirație la revoluție, vrem să dovedim. Rămas fără obiect, instinctul demonstrației - cel mai puternic dintre toate și origine a tuturor celorlalte - se va întoarce împotriva organismului care-l adăpostește pentru a face din el o ilustrare a ceea ce rămâne dintr-un om atunci când nu mai are nici o teză de susținut. Formele de viață și cine știe dacă nu și mineralele pot fi lămurite, în esența lor, nu de biologie sau de geologie, ci de retorică. Ce vrea să dovedească, ce vrea să demonstreze? Cu ce argumente? - iată întrebarea corectă care trebuie adresată oricărui specimen, căruia - de la păpădie la hipopotam, de la bulgăre la munte - ar trebui să-i adăugăm titlul de doctor.

Lupta pentru supraviețuire, concurența trebuie subsumate instinctului retoric, ele nu sunt decât efecte ale acestuia, manifestări ale personalității demonstrative - arhetip, fundament, motor al procesului de individuație. Nebunii pierd totul mai puțin acest instinct și îi vedem perorând pentru a și-l satisface haotic, apucând orice idee le cade la îndemână, Summae Theologiae ambulante și explozive. Spre deosebire de el, omul normal se dedică pe rând câte unei idei, câte unei ambiții - lipsit de forța brută a demonstrativității pure, câștigată de nebun în urma unei lupte triumfătoare cu noncontradicția și cu timpul. Vrem să dovedim și când tăcem, și când ne retragem în solitudine, și când nu facem nimic, și când dormim, și chiar când ne dăm duhul... Instinctul demonstrației moare ultimul.

Instinctul 'demonstrației' precede rațiunea și o întemeiază, îl întâlnim - într-o gradație descrescătoare - la toate formele de viață, de la cele mai simple la cele mai complexe. Cu cât ceva e mai viu, mai elementar, mai primitiv cu atât va degaja mai mult Q. E. D. La capătul celălalt stă omul, ființă ce nu mai păstrează decât prin respirație, foame și sexualitate legătura simplă cu temeiul cel mai adânc al existenței potrivit căruia tot ce este are un motiv să fie. Principiu glandular care ne face digestia părtașă la demonstrarea rațiunii noastre de a fi: fiecare îmbucătură dovedește că viața mea are un sens, principiu universal al unei logici a viului, pe care până și șerpii l-ar recunoaște.

Totuși, omul, cel mai nesătul dintre animale, nu s-a mulțumit cu înlănțuirea riguroasă a umplerii și a golirii, a inspirației și a expirației, a sistolei și a diastolei... A înjugat pentru aceasta la carul său triumfal toate animalele pământului, ba chiar și rotirile stelelor și rosturile universului – pentru a-l purta, printre șiruri de elogioase silogisme diforme, către poziția de concluzie ultimă a întregii existențe. În curând va renunța – a renunțat deja! – la tracțiunea animală din cauza fatalei poziționări a dobitoacelor înaintea lui – imagine, vai!, contradictorie intențiilor marșului triumfal, ironie fățișă a condiției de parazit ontologic, de viețuitoare prin definiție secundară, care trăiește de pe urma altor ființe. Introducerea mașinii și a automatizării se datorează efortului disperat de a îndepărta această ironie, acest rânjet sardonic în – și din – fața supremației umane. De altfel, prima reacție de negare violentă a evidentului secundarism biologic al omului o regăsim în antropocentrismul religios și filosofic. La fel cum un parazit cu o pojghiță de conștiință ar putea proclama că viețuitoarea de pe urma căreia trăiește a fost creată pentru el, omul ajunge să creadă, din poziția de parazit suprem (eufemistic: vârf al lanțului trofic), că el este scopul întregului pământ pentru că se hrănește de pe urma întregului pământ.

Cu automatul, omul se eliberează complet, se autonomizează și, de acum înainte, își va putea părea creația lui însuși – căci nu se va mai simți îndatorat nici unei alte viețuitoare. Omul postindustrial este o căpușă care bea numai sânge îmbuteliat, rezultat al unui lung proces industrial, la capătul căruia nu mai realizează, nu mai știe că stă – suptă prin diferite pistoane, ace și furtunașe – o făptură în carne și oase. Și cine știe, poate nici nu mai e vorba de o făptură, ci de sânge produs sintetic în laboratoarele acestui demiurg sui-generis. Nu atât mila față de suferința pe care o produce prin modul său de viață, cât dorința de a se elibera de secundaritatea ontologică pe care i-o alocă modul lui de viață – îl face pe om, această căpușă metafizică, să reducă la minim contactul fizic cu celelalte animale sau chiar să-l elimine. Chiar și vegetarianismul se explică în parte prin aceeași trufie, prin orgoliul primordialității, al ne-dependenței, al suveranității absolute, al transcendenței pe care omul și-o proclamă chiar în mijlocul vieții pământești. În sfârșit, pentru animale nici nu prea contează care sunt intențiile ce ne fac să le chinuim sau mâncăm mai puțin. Cât despre om, rămas singur și autonom într-o lume complet automatizată, va putea revendica liniștit conștiința doar pentru sine ca și supremația care decurge, în mod necesar, din aceasta. Iată, în sfârșit, o conjugare fericită a unor contingențe, atâta vreme reciproc nefaste... Q.E.D.