Somnul de veci al Bisericii naşte „marşuri de diversitate”

Să ne înţelegem, din capul locului: nu am absolut nimic cu persoanele homosexuale, asexuale, bisexuale, trisexuale, autosexuale ş.a.m.d. Ba, mai mult decât atât, istoria culturii şi a civilizaţiei lumii este doldora de mari personalităţi care au avut o altă orientare sexuală decât cea „curentă”.

Însă de aici, din alcov, şi până la a-l demola (cu propria-ţi orientare sexuală) pe Dumnezeu şi, odată cu dânsul, întreaga tablă de valori creştine, arogându-ţi statutul de ctitor al noii civilizaţii, mi se pare o săritură peste un cal mult prea înalt; chiar dacă respectivul cal e din lemn şi nu vorbeşte — cum spunea cineva.

Aceşti domni şi domnişoare (care şi cum?) par a şti cum se reclădeşte o lume; ba chiar sunt convinşi că o şi pot face. Aşa stând lucrurile, domniile lor mi se par caraghioase, din cale-afară. Auzi dumneata la ei!: mireasă cu barbă; mamă de sex masculin; tată gravid etc. Această viziune „civilizatoare” întrece, cu brio, orice imaginaţie suprarealistă.

Nu întâmplător unul dintre susţinătorii acestor deplasări „raţionaliste” este dl. Remus Cernea, care, asemenea d-lui Ion Iliescu, odinioară, s-a declarat liber-cugetător — adică gândeşte numai în timpul liber şi face după cum îl taie capul.

Dacă pe vremea când era deputat se zbătea pentru „drepturile delfinilor” (persoane non-umane, cum le numea dumnealui, auzi ce stupiditate!), iată-l astăzi „mărşăluind” alături de membrii comunităţi LGBT „pentru drepturile omului”.

Dacă n-ar mai cugeta atât de liber şi ar lua o pauză, ar putea observa că oricare dintre membrii LGBT are drepturi egale cu fiecare dintre noi:

-         Orice bărbat are dreptul să se căsătorească cu o femeie — bărbatul homosexual e tot bărbat, nu e nici femeie, nici copac şi nici gard deci are drepturi egale cu ceilalţi.

-         Orice femeie are dreptul să se căsătorească cu un bărbat — femeia lesbiană este tot femeie, deci nu magnolie sau libelulă. Dacă o vom vedea dintr-o altă perspectivă, ne vom plia pe bancul acela cu „am un frate care e soră la spital”, cred că nu suntem la „cascadorii râsului”.

Interdicţii:

-         Nici un bărbat heterosexual nu are voie să se căsătorească cu alt bărbat — şi-n cazul acesta de ce ar avea voie bărbatul homosexual?

-         Nici o femeie heterosexuală nu are voie să se căsătorească cu altă femeie — pentru o mai mare claritate a situaţiei ar trebui consultată Sappho.

Cât despre naştere…, ce să mai zic!, stăm în expectativă, poate, cine ştie!, reuşeşte dl. Cernea să nască vreun copil gata îmbrăcat.

Totul mi se pare simetric. Unde vede deputatul Flipper (sau membrii LGBT) vreo încălcare de drepturi? A!, că s-ar putea legifera un „parteneriat civil” între persoanele de acelaşi sex este o altă problemă — pe care o văd, de altfel, cât se poate de justă.

Prin urmare, ce nu le mai ajunge de-l scuipă atât pe Isus? Dar chiar nu pot pricepe că nu lascivitatea este esenţa omenirii?

Haideţi să nu ne mai iluzionăm că am avea căderea de a jongla cu natura lucrurilor sau de a o redefini! Sunt lucruri care nu suportă votul, deci nu pot fi democratice. Nu poţi vota, bunăoară, pro sau contra punctelor cardinale. Nu-i poţi stabili mandat lui Isus. Nu-l poţi demite pe Dumnezeu.

Iată unde se poate ajunge atunci când Biserica nu-şi face treaba pentru care a fost menită!

În afara unor scurte comunicate de presă date de patriarhul Daniel, când vorbea prin somn sau de pe clopotul „catedralei mântuitoare”, ce a făcut efectiv Biserica? Practic, ce a întreprins ea, de-a lungul vremii, pentru a nu se ajunge aici? Nimic.

 „Înaltele”, „mediile” şi „joasele” feţe bisericeşti (de altfel, „cucernice” peste poate) par să nu audă nimic. Îşi văd patriarhal de firmitura din barbă. Biserica rămâne pe mai departe impasibilă. Asta e menirea sa. Absenţa. Nu urmăreşte nici „moartea păcătosului” şi nici „îndreptarea sa”. Visează semeţ la Catedrala Mântuirii Neamului, prin ghiftuirea propriilor buzunare. Halal să-i fie!

Se pare că o mare parte a preoţimii a uitat de scopul său imanent, acela de a conduce sufletele, de a le păstori, de a le lumina, de a le arăta calea cea dreaptă. Societatea pozitivistă şi hedonismul le-au luat minţile (dacă le-or fi avut vreodată!) celor care ni se prezintă ipocrit drept apostoli. Se complac în vanităţi ierarhice şi coloane oficiale. Vor sirene, ovaţii, limuzine şi case impresionante, conturi în bănci şi ranguri înalte. Tot ceea ce este lumesc pe lume e sfânt pentru ei. Enoriaşii au ajuns fani sau, şi mai rău, sponsori ai ecleziasticei prosperităţi. Valorile creştinismului? Ce valori? Banul!

Preoţimea (nu toată, ce-i drept) a devenit un soi de Iudă multiplicată şi autosuficientă, care-i trasează pervers talantului dimensiuni christice. Păstori ai arginţilor, mulţi dintre popi i-au întors de mult spatele lui Isus — dacă vor fi fost vreodată cu faţa spre Dândul. L-au revândut, l-au reurcat pe cruce. (Nici n-a existat, de altfel, ce mai…! — cât despre Dumnezeu…, o veşnică iluzie de zahăr.) Au transformat credinţa în meserie, în afacere. Jumulim şi morţii şi viii, întru slava cerului gurii. O meserie în care evaziunea fiscală este dublată de ceva încă şi mai grav: evaziunea spirituală.

Mântuirii i s-a aplicat mercurial. Isus este cotat la „bursa” parohială, devenind astfel o marfă inepuizabilă — vândută zilnic şi din ce în ce mai scump (după cheremul cursului valutar) „prostimii credule”. Fireşte, cum în afară de Isus, nimic nu poate fi bătut în cuie mai profitabil, totul se poate negocia. Prin urmare, se caută Sfintele taine la dinţi, se tocmeşte botezul, nunta, spovedania, mirul, împărtăşania, hirotonia (de cea frauduloasă nici nu mai vorbesc), maslul; se negociază izbăvirea şi devoţiunea faţă de liderii politici. Suflul Duhului Sfânt în nările omenirii e contra cost.

Popii au „devenit” dumnezei şi biserica lor cerul. Pe suflet nu mai dă nimeni doi bani. Lumina sa nu mai este izvorul credinţei. Din credinţă au făcut instituţie iar din Hristos un funcţionar şi-un veşnic pretext de repironire.

Vi-i puteţi imagina pe Isus şi pe Apostolii săi (bineînţeles, cu excepţia lui Iuda Iscarioteanul) deplasându-se cu automobile de lux, exhibând şi râvnind averi şi ranguri înalte, vanitoşi şi aroganţi, învăţând şi binecuvântând mulţimea contra cost? Eu, unul,  nu!

Dumnezeu nu mai este de mult întâiul gând al Bisericii. Marea parte a preoţimii nu-l mai slujeşte, ci îl desfide, cu obstinaţie, zilnic, prin atitudinea, aroganţa şi autosuficienţa ei. Cele lumeşti au ajuns sfinte iar cele sfinte au devenit suveniruri uitate în sertarul istoriei. Acesta este, cred, motivul pentru care lumea s-a îndepărtat atât de mult de credinţă. Contrar menirii sale, Biserica a reuşit paradoxala performanţă de a îndrăci mulţimea, de a o goni din preajma Mântuitorului. Iată unde s-a ajuns: la „marşuri ale diversităţii”!

Avem nevoie de Părinţi Adevăraţi din stirpea celor ca Dumitru Stăniloae, C-tin Galeriu, Ilie Cleopa, Nicolae Steinhardt etc. Avem nevoie de Credinţă şi nu de Catedrala Mântuirii Neamului şi de „înaltpreafericiţi” al căror unic scop este îmbogăţirea.

Cine sunt apostolii neamului? Cei despre care citim în presă că sunt exorcizaţi de DNA? Cei pe care îi vedem trăgând sfori de mărire? Smeriţii cu SRL-uri de pompe funebre? Aranjorii de sinecuri pentru coanele preotese sau alţi „sfinţi” membri ai familiei? „Îndrumătorii politici” ai enoriaşilor, la sfârşit de slujbă? Sifonarii fostei securităţi? Ludicii posesori de ATV-uri? Vanitoşii din Mercedes-uri? Iubitorii arginţilor lumii? Sunt toţi aceşti impostori în măsură să arate mulţimii calea cea dreaptă?

Dar oare aceşti „fericiţi”, „preafericiţi” şi „înaltpreafericiţi” şmecheri n-ar putea intra pe aceeaşi frecvenţa de undă cu cele sfinte, propovăduind gratis (lepădând atât tâţa bugetară, cât şi cea de altă natură) — din chilii modeste sau călare pe măgar? Ori, aşa stând lucrurile, ar deveni „întristaţi”, „preaîntristaţi” şi „înaltpreaîntristaţi” iar credinţa şi învăţăturile christice, într-o atare situaţiune, n-ar mai avea nici un sens?

„Fă ce spune popa, nu ce face el!” Această justificare, devenită îndemn frecvent traficat, nu este, cred eu, decât efuziunea cinică a unui popă afurisit şi analfabet, care a înţeles Biblia ca un „mecanic de buzunare”. Luându-se cu banii şi cu alte cele lumeşti, a uitat de dânsul şi de faptul că ar trebui să fie un exemplu (cu E mare) pentru enoriaşi.

Fiecare e liber, fireşte, să creadă ce vrea şi să se comporte după cum doreşte (bineînţeles, în limitele legii), însă nu şi atunci când este „uns” de o diplomă, care se confundă, adesea, cu Dumnezeu, pentru a-i putea înlesni racordarea la ugerul statului. Suprema ghiftuire, asta-i credinţa lor. Despre genul acesta de preoţi, mai curând isnafi, nu pot să cred că ar fi trimişii Domnului.

Şi-apoi, la o adică, „fitanţie”… ioc!, „temei la catastif”… ioc!, pioşenie aşişderea! Bani, bani şi iar bani! Trăiască enoriaşii şi bugetul statului trăiască!

Aşadar, e bine. În ţară lucrurile merg strună. Biserica de ce n-ar merge la fel? De scârţâie ceva prin firea noastră, turnăm, în grabă, câteva picături de ulei la încheieturile patriei şi gata. Suntem români, deci suntem creştini şi cu „frică de Dumnezeu”: batem, cu graţie, câmpii; năucim evlavioşi apa în piuă; de s-ar putea, am fura până şi sarea din lacrimi.

Mă „apropiu” de sfârşit totuşi cu o întrebare ce nu-mi dă pace defel: când îl azvârli pe Dumnezeu din lăuntrul tău, ce pui în loc?