Solicit Poliţiei Române costul a 3 bilete RATB şi 3 ore din viaţa mea

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine nu există nimic, dar NIMIC mai agasant decât mersul la o autoritate publică prevăzută cu ghişeu de relaţii cu clienţii. Mă deprimă numai ideea de a lâncezi pe holuri într-o aşteptare nedefinită. Nu mă pricep la acte şi la proceduri adminstrative. În plus, am o concepţie bizară cum că şpaga ar fi o jignire la adresa funcţionarilor.  

Cu puţine excepţii, birourile de relaţii cu publicul sunt caracterizate prin personal hâtru şi nepoliticos, haos organizatoric şi încăperi înghesuite şi neaerisite în care te sufoci vara şi îngheţi iarna. 

De obicei, ies dintr-o astfel de situaţie îmbătrânită, frustrată şi cu nervii inflamaţi, întrebându-mă sistematic pe cine aş putea da în judecată şi de ce e atât de greu să pui la punct un sistem civilizat de relaţii cu clienţii. 

Cel mai recent moment din această categorie l-am trăit la Poliţia Judeţeană Ilfov, de unde a trebuit să-mi iau cazierul judiciar. Ştiam povestea, mai fusesem acolo în urmă cu un an pentru acelaşi lucru, aşteptând ore bune la o coadă ce se târa încet în spatele clădirii anoste. 

În ziua în care mi-am făcut curaj să iau drumul spre Şoseaua Fabrica de Glucoză, ANM anunţase 37 de grade Celsius, deşi aerul irespirabil din Bucureşti spunea altceva. 

M-am învoit de la serviciu şi am mers în staţia tramvaiului 5, singurul mijloc de transport care ajunge în apropierea sediului Poliţiei. Staţia nu are refugiu, iar călătorii se înghesuie ciorchine în umbra vagă a unui pomişor. După „doar” 20 de minute de aşteptare în soarele ce dezintegrează, tramvaiul 5 apare în staţie, mişcându-se precaut cu o viteză de pieton, pe care o păstrează pe tot parcursul drumului. 

Prind loc pe scaun, la umbră şi jubilez: chiar şi asa, cu cei 30 de km/oră, tot o să ajung cu o oră înainte de terminarea programului, deci o să apuc să rezolv chestiunea chiar dacă e coadă. 

În faţa intrării în clădire (unde în urmă cu un an se revărsa o mulţime de oameni exasperaţi) nu e însă decât o doamnă care scruteză lung o foaie printată lipită cu scoci pe uşă. Mă holbez şi eu şi simt cum imi creşte tensiunea: programul cu publicul s-a terminat în urmă cu o oră!

Imposibil! Îmi consult agenda în care îmi notasem cu scrupulozitate programul şi actele necesare, deşi le ştiam pe de rost. Îmi revine în minte şi imaginea documentului pdf de pe site-ul Poliţiei, cu programul subliniat. Mai mult, pe lângă uşa de la intrare, o placuţă metalică anunţă programul cunoscut. Norocul mă părăseşte definitiv şi, pe drumul de întoarcere, tramvaiul se lasă aşteptat 45 de minute, într-o altă staţie fără refugiu şi fără pomişor. Nu mai prind nici loc în tramvai. Deşi pare imposbil, în vagon e şi mai cald decât afară. Oamenii gâfâie cu gurile deschise şi parcă încearcă să-şi încetinească metabolismul ca să economisească oxigenul.  

Pe drum, mă gândesc la o formă de protest faţă de impertinenţa cu care o instituţie platită şi de mine se joacă cu banii şi cu drepturile mele. Ştiu că pare nesemnificativ, dar asta e doar o dovadă măruntă că trăim într-un sistem defect, cu care ne confruntăm zi de zi. Pe nimeni nu pare să intereseze frustrarea oamenilor puşi aiurea pe drumuri, obligaţi să aştepte umilitor la cozi. 

De partea cealaltă, sunt convinsă că funcţionarii au parte de frustrări similare, din cauza salariilor mici, a condiţiilor proaste şi volumului mare de muncă, ca să nu mai vorbim de „nebunii” şi „istericii” de la ghişeu care îi înnebunesc şi isterizează. 

Ăsta e doar un exemplu dintre cele multe despre care aud frecvent. O prietenă mi-a povestit despre aventura

la Casa de Asigurări de Sănătate unde a mers luni de zile pentru o hârtie de care avea nevoie pentru medicul de familie. Acolo a stat la cozi interminabile printre oameni bătrâni şi infirmi care veneau înarmaţi cu scaune şi cu răbdare, uneori cu o oră înainte de începerea programului instituţiei. Programul cu publicul, pentru toţi asiguraţii din Bucureşti, era de 2 ore, în 3 zile din săptămână şi sute de oameni, cei mai mulţi bătrâni şi bolnavi, aşteptau cu orele pentru o semnătură.

Şi trimisul unei scrisori este de multe ori un test de răbdare, de când Poşta Româna s-a transformat într-o struţo-cămilă, unde se plătesc facturi şi rate şi esti nevoit să aştepţi şi câte o oră pentru un amărât de timbru. 

La Administraţia Financiară dai de acelaşi spectacol trist şi degradant. O cunoştinţă mi-a relatat stupefiată cum a trebuit să plece fără ştampila de care avea nevoie pe un act pentru că funcţionarul care se ocupa de dosarul ei era în concediu, iar doamna care-i ţinea locul era ocupata cu ronţăitul unor biscuiţi. După 2 ore de aşteptare, i s-a spus cu senintate să revină a doua zi. Pentru că a protestat, i s-a sugerat subtil că firma pe care o reprezintă se va bucura de mai multă atenţie la controale. 

Tot despre Administraţia Financiară, o contabilă îmi povestea resemnată că uneori rezolvă mai repede chestiunile de serviciu dacă începe să plângă în faţa ghişeului Şi reuşeşte să emoţioneze angajaţii mai sensibili. Plânsul şi autoumilirea au devenit cumva parte din strategia personală prin care face faţă îndatoririlor profesionale. 

Zilnic, sute de oameni sunt puşi în astfel de situaţii groteşti. Nimeni nu e tras la răspundere pentru timpul, banii şi nervii consumaţi aiurea, cu toţii plătim preţul unui sistem ineficient şi degradant. Şi, ca în multe alte rânduri, mă întreb cum reuşesc alţii, în ţări civilizate, să gestioneze astfel de situaţii şi de ce la noi e un blestem să lucrezi cu autorităţile publice.