Silviu Lupescu şi alte întâmplări din târg

E vorba de două târguri, de fapt. Unul, căruia i se mai spune şi dulce, care este al Iaşilor. Altul, târgul de carte cunoscut sub numele de Gaudeamus. Două târguri şi două toamne diferite.

Într-o zi dintr-o toamnă de demult, un băiat, mirosind încă a ţărâna de acasă, veni la Iaşi să-şi înceapă studenţia, aducând  cu el toate mirările şi spaimele din satul în care se născuse. Într-o altă zi din aceeaşi toamnă, noul venit, visând c-ar putea să scrie, nimeri uşa Casei de cultură a studenţilor şi se pomeni la etajul doi al clădirii, unde dădu peste un alt băiat, oleacă mai în vârstă decât el, care îl pofti in redacţia revistei Opinia studenţeacă, urmând ca, mai apoi, peste numai câteva săptâmâni, să-l poftească în propria-i casă. Era Silviu Lupescu băiatul acesta. Băiatul celălat, temător, mirosind încă a ţărână, eram eu. Mă simţeam, la cei peste 500 de kilometri ce mă despărţeau de sudul natal, destul de singur pe lume. Mâna întinsă de Silviu Lupescu mi-a dat puterea să-mi înving singurătatea şi chiar să păşesc plin de îndrăzneală înainte.

Un an mai târziu, eram redactorul-şef al Opiniei. Fără ajutorul lui Silviu n-aş fi putut să mă descurc. Casa lui de pe Copu a devenit al doilea sediu al redacţiei. Ţin minte aproape totul, dar mai cu seamă faptul că Silviu nu înceta niciodată să fie băşcălios, dar şi foarte îngândurat,  în acelaşi timp. Cam asta şi era el pe atunci: o îngândurare băşcălioasă, cu uşile casei şi ale inimii în permanenţă deschise. Cum să nu-ţi vină să dai buzna? Aşa că dădeam buzna în neştire. Îi ştiam nu doar casa, ci, fără să fiu din cale afară de curios, şi viaţa. Căci Dorin Spineanu, viitorul său cumnat, era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Când uitam să mânânc, şi uitam deseori, sau mă prefăceam că uit, Dorin mă invita în apartamentul părinţilor lui, unde era cămara plină cu zacuscă. Ni se alătura uneori şi soră-sa.

Doamne, ce bogaţi puteam să fim pe atunci! E vorba de visuri şi de tinereţea pe care o aveam. Căci altceva nu prea mai aveam în perioada aceea. Dar, terminându-se vremea studenţiei şi începând nemernicul de timp să curgă, s-au aşezat depărtarea şi  uitarea între noi, devenind tot mai săraci. Chiar săraci de noi înşine, pentru că s-a repezit moartea cu dorinţa ticăloasă de a ne şti, din risipiţi ce eram, şi mai risipiţi! Oare asta să fie chiar totul? Spune-ne tu, Dorine! Îmi închipui că tu trebuie să ştii.

O zi din toamna ce abia trecu. Un bărbat blonziu, cam de vârsta anotimpului de afară, se plimba cu mâinile la spate pe una dintre străduţele Tărgului de carte Gaudeamus. M-am apropiat de el şi l-am bătut uşor pe umăr. El s-a întors brusc şi, recunoscându-mă, m-a întrebat ce mai fac. Dar la persoana a doua plural!  Eu mi-am ieşit din pepeni şi i-am spus la singular: Nu ţi-e ruşine? Nu suntem mai mulţi. Ci doar eu singur, Silviule, atât. Sau te pomeneşti că m-ai uitat? Deşi trecuse o groază de timp iar îngândurarea băşcălioasă de altădată devenise bunic, nu uitase, spre uimirea mea, nimic. Nu ştiu dacă el a observat, dar ochii mei s-au înroşit. Eu i-am observat pe ai lui. Se înroşiseră şi ei.

Habar n-aveam cu care dintre cei doi Silviu mă întâlnisem, cel din trecut, proaspăt absolvent de Politehnică, sau cel din prezent, aflat în fruntea Editurii Polirom. Cum mi-a spus că vrea să cumpere nu ştiu ce carte pentru nepoţica sa ce abia a început şcoala, sau urmează s-o înceapă, am hotărât să admit că m-am întâlnit cu amândoi. Şi-am pornit, aşa cu ochii înroşiţi, unul lângă celălat, prin târg. Dintr-odată, pluralul dintre noi s-a făcut mic de tot şi-a zbughit-o printre picioarele miilor de vizitatori. Iar timpul şi-a luat pentru câteva clipe mâna de pe noi. Am devenit, cum ar veni, doi oameni liberi de timp. Aparţineam adică şi trecutului, şi prezentului, concomitent. Dorin Spineanu mai avea o săptămână până să moară. Dar nu ştia asta niciunul dintre noi. Să fi ştiut, am fi făcut poate ceva. Dar n-am ştiut.

Acum, la peste 30 de ani de la întâmplarea numită Iaşi, şi la câteva săptămâni de la cea botezată Gaudeamus, sunt tot mai convins că putea fi, totuşi, altfel. Mai puţină înstrăinare şi chiar mai puţină moarte. Fără să pot spune unde, unii dintre noi au greşit. Dacă n-am greşit cumva chiar toţi! Tu ce crezi despre toate astea, Silviule? Poate că nepoţica ta ne-ar putea  spune cum s-o luăm de la capăt, încercând să greşim cât mai puţin!