Sfinţii Închisorilor Comuniste – Beatificarea Monseniorului Ghika: sfârşitul începutului

Gestul creştinesc şi de recuperare a istoriei prigoanei comuniste la care a fost supusă Biserica Creştină în România, pe care îl face Biserica Romano Catolică prin betificarea Monseniorului Ghika, asasinat în închisoarea de la Jilava, reprezintă sfârşitul începutului unui necesar proces canonic, duhovnicesc şi, de ce nu, civic de recunoaştere a jertfei pe care au adus-o lui Hristos şi Naţiunii Române Sfinţii Închisorilor Comuniste.

Două sunt evenimentele importante ale acestei veri româneşti a anului de graţie 2013, beatificarea Monseniorului Ghika şi punerea oficială sub acuzaţie a torţionarului Vişinescu, acţiuni ale Bisericii şi societăţii civile care deschid calea spre exorcizarea societăţii româneşti. Din perspectivă simbolică, ele exprimă dorinţa puternică a majorităţii românilor pe de o parte, de a fi respectate şi recunoscute public suferinţa şi jertfa celor asasinaţi în închisorile comuniste, iar pe de altă parte, de a fi condamnaţi penal indivizii care au slujit sistemul comunist.

Practic, însă, beatificarea Monseniorului Ghika şi punerea sub acuzaţie a torţionarului Vişinesu reprezintă, deocamdată, un singur pas făcut pe calea dificilă a exorcizării societăţii româneşti de prezenţa demonului comunist.

Trebuie reamintit, înainte de toate, că cei mai mulţi dintre Sfinţii Mărturisitori din închisorile comuniste sunt români de credinţă creştină ortodoxă. În Biserica Ortodoxă Română, încet, dar sigur, dobândeşte o tot mai mare putere un curent de gândire şi acţiune al cărui ţel este obţinerea, din partea Sfântului Sinod al Bisericii, a canonizării Sfinţilor Închisorilor Comuniste. Prezenţa în paginile singurului cotidian creştin din România – Ziarul Lumina – a unor mărturisiri despre preoţi, călugări şi teologi români care au fost torturaţi şi asasinaţi în Gulagul românesc, diferitele activităţi culturale şi de cercetare istorică în care Patriarhia este implicată, în scopul de a scoate la lumină prigoana la care a fost supusă Biserica de regimul comunist, reprezintă semnele unei voinţe oficiale a Bisericii Ortodoxe Române de a participa la necesarul proces de exorcizare a societăţii româneşti.

În multe comunităţi parohiale şi mânăstiri ortodoxe putem deja afla imagini ale Sfinţilor Închisorilor şi pot fi auzite rugăciuni ridicate către aceştia. În poporul credinicos, în cler şi în obştea mânăstirească există, deci, o puternică evlavie faţă de Sfinţii Închisorilor şi o dorinţă tot mai mare ca aceşti Sfinţi să fie canonizaţi de Biserică. În locurile unde au fost ucişi Sfinţii Închisorilor se petrec deja minuni de vindecare, Sfinţii ne vorbesc! Mai este necesară, pentru a oficializa această stare de fapt şi de spirit, hotărârea de canonizare adoptată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Totuşi, trebuie să amintim şi dificultăţile acestui demers de recunoaştere oficială, canonică a jertfei Sfinţilor Închisorilor Comuniste.

Pe de o parte, câţiva dintre cei pe care îi dorim a fi canonizaţi au fost arestaţi nu numai pentru acţiunile lor anti-comuniste, ci şi pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară, această expresie controversată a celui mai important şi complex fenomen cultural, politic şi religios din România interbelică. Aici trebuie operat cu precizie şi cu delicateţe. Orice excese pot fi nocive şi pot afecta grav aflarea adevărului despre jertfa făcută în închisorile comuniste de aceşti Sfinţi Români. Nu toţi cei care au fost legionari, au comis crime! Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alţi mari intelectuali şi doctrinari ai Mişcării Legionare nu pot fi consideraţi criminali, aşa cum este cazul multor Sfinţi ai Închisorilor, ca de exemplu, Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu.

Totodată, să nu uităm că cei mai mulţi dintre participanţii la luptele de partizani din munţi, împotriva trupelor Securităţii, în anii 50, au fost – alături de ţărani, muncitori, studenţi sau ofiţeri ai Armatei Regale – membri ai Mişcării Legionare. Aceşti români au murit, cu arma în mâini sau împuşcaţi de plutonul de execuţie, încercând să salveze România din ghearele demonului comunist şi – trebuie să spunem şi aceasta! – aşteptând zadarnic ”să vină americanii”.

Din nefericire, cei mai mulţi dintre istoricii post-decembrişti care au studiat fenomenul legionar, fie se află într-o crasă dependenţă de viziunea comunistă, politizată şi falsă, „a la Sergiu Nicolaescu”, fie sunt seduşi necondiţionat de apologia neo-legionară.

Pe de altă parte, încă sunt în viaţă – fie la pensie, beneficiind de pensii mari şi trăind liniştiţi, fără a fi tulburaţi de amintirea crimelor comise, fie în poziţii publice de putere, în politică, afaceri sau alte zone importante ale societăţii româneşti – indivizii care au comis ori au fost complicii crimelor regimului comunist, în perioada 1947-1989. Printre aceştia aflăm indivizi care deţin controlul asupra unor instituţii sau segmente din stat şi societate şi care fac uz de puterea lor pentru a se împotrivi atât procesului de recunoaştere oficială a jertfei Sfinţilor Închisorilor Comuniste, cât şi anchetării şi condamnării penale a slujitorilor regimului comunist.

Însă, dincolo de aceste puncte delicate al procesului de cercetare istorică şi de canonizare a Sfinţilor Închisorilor, aflăm jertfa ţăranilor asasinaţi pentru că s-au opus colectivizării forţate, aflăm martirajul preoţilor care au fost torturaţi şi ucişi pentru că în predicile lor au îndemnat poporul credincios să se opună comunismului, aflăm sângele vărsat de elevii, studenţii, muncitorii sau profesorii care au hotărât să reacţioneze, să se împotrivească, aflăm duhurile a mii de români creştini-ortodocşi ucişi cu sânge rece şi în chinuri de slujitorii regimului comunist.

Societatea românească are doar două căi de a se elibera de demonul comunist, care trebuie parcurse deopotrivă: Biserica Creştină să-i canonizeze pe Sfinţii Închisorilor Comuniste, iar Justiţia să înceapă urmărirea penală împotriva slujitorilor dictaturii comuniste, atât a torţionarilor, aşa cum se întâmplă cu Vişinescu, cât şi a tuturor celor care au avut funcţii importante de decizie în Partidul Comunist Român, în Securitate şi în aparatul guvernamental al regimului comunist, în perioada 1947-1989.

Sfârşim aceste rânduri cu un gând al Monseniorului Ghika: „Pentru a începe să-l întrezărim pe Dumnezeu, trebuie să ne fi pierdut deja pe noi din vedere!”