Servitoarea domnului Butunoiu

Eu eram tânăr, Doamna R lucra se ocupa de tot ce era de făcut la mine în casă: curăţenie, mâncare, cumpărături etc.

La început am luat-o pentru câteva ore pe zi, însă în foarte scurt timp a ajuns să lucreze „full-time”, să spun aşa, adică zilnic, de dimineaţa până seara. Cu toate că nu era nevoie să aspire de două ori pe zi un praf care oricum nu mai era acolo de mult, sau eu să mă şterg cu un prosop dimineaţa, cu altul la prânz şi cu două seara.

Doamna R era pensionară când a venit, şi a stat mulţi ani la mine, până nu a mai putut şi a simţit că vine ceasul. Şi s-a întors la dânsa, în satul ei din Mureş, de unde plecase când avea 14 ani şi unde ştia că se va întoarce ca să-şi încheie socotelile. Cu toate că nu mai avea pe nimeni, nici acolo şi nici în altă parte. Fratele ei murise cu puţin timp în urmă, iar de un nepot nu mai putea da, peste mările şi zările în care ajunsese.

M-a iubit Doamna R şi a avut grijă de mine cum nu-mi imaginam că aş putea vedea în altă parte decât în vreo telenovelă sau un roman. Şi noi toţi din familie am ajuns să o iubim foarte repede, ai mei o invitau la ei în vizită în Galaţi, îi aduceau cadouri când ajungeau la fiul lor în Capitală, vorbeau cu dânsa la telefon mai des decât cu mine. Făcea parte din familie, desigur.

M-am dus cu dânsa la doctor, într-o zi, ştiam că vor veni şi zilele acelea. Am intrat cu dânsa în cabinet şi doctorul a întrebat-o dacă este bunica mea. La care Doamna R a răspuns „Nu, eu sunt servitoarea domnului Butunoiu!” Aşa mi-a spus toată viaţa, domnul Butunoiu. Şi eu şi noi toţi ceilalţi din familie îi spuneam Doamna R...