Serată remarcabilă în stagiunea Filarmonicii bucureștene

Un titlu riscant, pentru că nu se poate referi numai la cea despre care am ales să scriu, Ravel-Korsakov. Nu de altceva, dar instituția simfonică bucureșteană trăiește de ceva vreme o refrișare așteptată cu bucurie, așa încât titlul s-ar potrivi multor concerte din stagiunea de abonament.

Câteva repere... programe diverse, alcătuiri bine potrivite stilistic, lucrări vocal-simfonice și chiar opere concertante diversifică și îmbogățesc afișele, în ultimul timp opusurile românești sunt mai frecvente inclusiv prin prime audiții absolute, interpreți străini și români în plină afirmare sau cu cariere bine conturate capătă invitații în fiecare săptămână. Se simte un management aplicat, îndreptat spre performanță modernă, programul stagiunii 2024-2025 este deja integral tipărit și distribuit – o inițiativă națională unică în toate instituțiile de cultură.

Seara despre care voi consemna s-a referit la comedia muzicală, deseori numită operă, „Ora spaniolă” de Maurice Ravel, în versiune de concert, alăturată Suitei simfonice „Șeherazada”, op. 35 de Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov.

 Cu premieră în 1911 la Opera Comică din Paris, compusă cu câțiva ani mai devreme pe un libret al lui Franc-Nohain, a cărui comedie omonimă îl fascinase pe compozitor încă din 1904, „Ora spaniolă” și-a făcut drum cuceritor încet dar sigur către repertoriile tuturor teatrelor de operă ale lumii, în cuplaj cu alte titluri de durate similare, sub o oră, dar și solo. Inclusiv în concerte, ca și acum la Ateneu.

Pentru opusul ravelian, esențială a fost în primul rând înfățișarea culturii de stil, inoculată prin participarea solistică de o pregătire ireproșabilă. În al doilea sens, portativele impresioniste au fost bine ilustrate în lectura Orchestrei Filarmonicii George Enescu, aflată sub bagheta francezului de 39 de ani Maxime Pascal.  

Farmecul a venit din scriitura savant orchestrată, din specificul iberic, din împletirea sunetelor instrumentale cu imitarea tic-tac-urilor ceasornicelor, pendulelor, orologiilor, din comicul de situație, de atitudine al personajelor, comunicat prin sunet. Dirijorul a sedus orchestra, căreia i-a transmis detaliile de expresie, rafinamentul, subtilitatea, spiritul de opéra-bouffe dorit de Ravel. O reușită.

Compozitorul a folosit tipologii de glasuri specifice culturii istorice  franceze de vocalitate și garnitura solistică s-a apropiat mult de ele. Spre pildă, căruțașul Ramiro (britanicul Charles Rice) a fost un autentic baryton-Martin numit astfel după vechiul său antecesor Jean-Blaise Martin (1768-1857), un bariton cu voce înaltă și deschis colorată sau, privind invers, un tenor cu glas întunecat în registrul inferior. (Pelléas din opera lui Debussy s-a încadrat acestui gen). Rice a expus o timbralitate frumoasă și o ideală știință a rostirii cu sens a cuvântului.

Ravel l-a cerut pe interpretul ceasornicarului Torquemada, drept ténor-Trial, un apelativ provenit de la Antoine Trial (1736-1795), tenor cu calități mai mult scenice decât vocale. (Un exemplu ar fi artistul care dă viață celor patru roluri comice tenorale din „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach). Englezul Theodore Browne a surprins prin vocea lirică suficient de consistentă, care oricum nu ar fi fost pusă în umbră de atitudinea scenică, chiar dacă nu s-ar fi aflat în condiții de concert. 

Irlandezul – britanic Barnaby Rea a preferat să nu fie un basse-bouffe ci, l-aș numi, bas serios în rolul bancherului Don Inigo Gomez. A cântat cu glas profund, masiv, egal în toate registrele, ferm în adresări și cu legato impecabil, iată, în arietta din scena XIX „Mon oeil anxieux interroge...” („Ochiul meu anxios întreabă...”, trad. de Vladimir Popescu-Deveselu în programul de sală). Oricum, comicul a venit din expresia vocală.

Și Concepción, soția lui Torquemada, a revenit unei mezzosoprane, frumoasa italiană Martina Belli, opunând un glas sombrat celui de soprană cerut în partitură. (Mi-o amintesc pe Magda Ianculescu, soprană delicioasă pe scena Operei bucureștene, prin anii '60). Precum partenerii, Martina Belli a adus rolului o voce calitativă, adânc rezonantă, bogată în armonice, expresivă în rostiri, nuanțată prin modelarea frazelor, cu atacuri vehemente de sunet, o Concepción du chair et du sang. A cântat chiar cu inserții dramatice și acute ferme aria din scena XVII „O! La pitoyable aventure!” („O! Nefericita aventură!”). Memorabilă personalitate.

Foto Arhivă

În fine, poetul Gonzalve (tenorul francez Damien Bigourdan) a avut intens lirism în glasu-i bine timbrat, potrivit personajului său, cu cânt rafinat și idilic în cantilenele bine servite ca linie vocală amintind de belcanto-ul italian, cu inflexiuni moi, filaje și atacuri acute în pianissimo, scena XX oferindu-i prilejul pentru demonstrații de volute de nuanțe, cu crescendi și sonorități în mezzoforte.

Un cast de optimă factură, un dirijor implicat și o orchestră în bună înțelegere de stil au oferit publicului o bijuterie. A lipsit ceva? Poate mai multe sugestii scenice dar, acesta a fost formatul propus. A încercat ceva mezzosoprana, însă monoton, cu tot cântul divers.

În partea a doua, dezlănțuirile dirijorului Maxime Pascal au fost absolut spectaculoase în abordarea ofertantei Suite „Șeherazada”. Agitația pe podium s-a dovedit continuă, brațele parcă au zburat dorind să cuprindă, să învăluie cât mai mult din spațiul ce le stătea în față, mâinile au punctat precis, energic și detalist. Pascal este un dăruit al baghetei, vârsta îi ghidează câteodată exagerat mișcările corporale, care se vor ostoi odată cu drumul către esențializări în profunzime.

Ca și în prima parte, filarmoniștii ce poartă numele lui George Enescu au perceput ideatica lui Pascal și au redat-o exemplar, mai întâi grație concertmaestrului Valentin Șerban, care a susținut ciclic celebrul solo de vioară al temei, cu sonorități diafane precum pânza de păianjen, ca o transă. Simfonismul lucrării, revărsările în tutti fuseseră precedate de momente în care pachetele de partide instrumentale au demonstrat omogenitate și sonorități compacte, lăsând din când în când să se evidențieze mini-solo-uri la cordari, la „lemne”, la alămuri. Totul de impecabilă puritate.

În toate cele patru mișcări ale opusului programatic compus în 1888 și inspirat de povești legendare din „1001 de nopți” („Marea și corabia lui Sindbad”, „Legenda prințului Kalender”, „Tânărul prinț și tânăra prințesă”, „Festivitate la Bagdad”), în tălmăcirea lui Pascal și a orchestranților, deosebită a fost bogăția coloristică, a nuanțelor ce a dus de la masivitate vijelioasă de sunet la expuneri gânditoare, de la explozii tăioase la liniștea calmului absolut ce lasă loc poeziei.