Secolul III - întoarcerea la Platon

Puține secole au fost mai tulburi și mai fertile spiritual decât secolul al III-lea. În el se naște o întrebare care ne urmărește și astăzi: cum poate supraviețui omul atunci când lumea lui se prăbușește?

În lumea secolului al III-lea acceptarea Dumnezeului creștin este precedată de multe căutări, de găsirea unei căi prin care să se păstreze legătura cu Antichitatea. Dintre cultele acestei perioade, Misterele lui Mithra se bucură de cea mai mare popularitate, în lumea romană, fiind o variantă intermediară între religia vechii Rome și creștinism.

De câte ori scriu despre Antichitate, am senzația că privesc o lume care seamănă neliniștitor cu a noastră.  Cea mai remarcabilă încercare intelectuală o constituie tălmăcirea Evangheliilor din perspectiva ideilor lui Platon. Preocuparea pentru filozofia greacă și mai precis față de cea platoniciană a creat o mișcare de idei  – neoplatonismul – , care reflectă dorința de a împăca filozofia și religia, rațiunea și revelația.

Primul dintre Părinții Bisericii creștine, care a fost totodată și filozof, este ORIGENE (185-254). Născut la Alexandria, într-o familie creștină, studiază cu Ammonios Saccas filozofia și capătă preocupări intelectuale diverse. Scrie comentarii evanghelice, predici, dar și un Hexaple – o ediție a Bibliei comparate, punând alături mai multe traduceri grecești, însoțite de comentarii filologice și teologice. În spatele acestor tratate se află o dramă profund personală: dorința omului de a nu se simți abandonat într-un univers devenit brusc instabil. Opera sa esențială se intitulează Despre principii. Aici își expune concepția filozofică, afirmând că la început toate spiritele erau egale și contemplative. Unele s-au îndepărtat de divinitate și au căzut în condiția materială, de aceea omul caută unirea cu Dumnezeu și prin aceasta încearcă să-și regăsească starea primordială. Calea de a o reface se află în mesajul secret al Bibliei. Din acest motiv el încearcă să explice sensurile subtile ale Evangheliilor, deslușind raporturile dintre suflet și trup, dintre om și Dumnezeu, dintre Iisus și Cuvântul divin, în termeni platonicieni. Omul s-a născut din iubire, iar Iisus propovăduiește iubirea ca pe o cale de întoarcere la Dumnezeu. Pentru că omul s-a născut în întuneric, Dumnezeu se face Lumina tuturor oamenilor. Din Tatăl Cerurilor a luat naștere o imagine, un model (un arheu), anume Cristos. La rândul lor, oamenii au fost creați după imaginea lui Cristos.

Dar întemeietorul neoplatonismului este PLOTIN (203-270), tot elev al lui Saccas, egiptean de cultură greacă. Opera sa – Eneadele (Enneades) – cuprinde șase cărți grupate în câte nouă tratate în care vorbește despre om, despre lumea fizică, despre suflet, despre inteligență, despre unitatea absolută. Pornind de la Platon, și prin acesta de la Pitagora, Plotin spune că sufletul trebuie eliberat din închisoarea trupului, iar calea de a ieși din mormântul corporal este contemplația și detașarea de dorințele vulgare. Un suflet impecabil și auster poate ajunge la Sufletul universal. M-a inspirat capitolul al II-lea din cartea a IV-a, unde Plotin abordează transmigrația sufletelor punând-o în legătură cu transformarea (alunecarea) permanentă a materiei și a lumii, sub imperiul Sufletului universal. Își susține ideile povestind o experiență personală, anume despre cum sufletul său a părăsit corpul, plutind într-o stare de armonie și perfecțiune. Pentru el, armonia și iubirea sunt asemănătoare Luminii. E o speculație care generează teme fantastice.

Învățătura lui Plotin este continuată de elevul său, PORPHYRIOS (234-310), fenician de origine. El susține că numai filozofii pot spera în mântuire și atacă viziunea simplistă a creștinilor despre Dumnezeu (în scrierea Împotriva creștinilor). Cărțile sale sunt aduse în centrul atenției de Sf. Augustin, iar dintre ele de o largă popularitate se bucură Isagoga- o prezentare a Categoriilor lui Aristotel. Elevul lui Porphyrios, sirianul IAMBLICHOS (250-330), scrie o biografie a lui Pitagora și își îndreaptă preocupările spre magie, întorcându-se la hermetismul epocii elenistice (în studiul Misterele Egiptului).

Mișcarea neoplatonică va continua și în secolul următor prin Proclos.

Dar spiritul indecis al acestui secol este cel mai bine reprezentat de MANI (216-277), persan de origine, fondatorul religiei maniheiste. El a scris Kephalaia, în care expune o doctrină dualistă creată dintr-un amalgam de idei luate de la gnostici, budiști, creștini, din mitologii diverse. E aici mult epos. Maniheistul se consideră o părticică a lumii. Pentru a se mântui, omul trebuie să recupereze (să-și amintească) istoria secretă a Cosmosului, care este următoarea: la început, lumina și întunericul, binele și răul, Dumnezeu și materia coexistau, despărțite de o graniță. La nord domnea Părintele Măreției, iar la sud – Prințul Întunericului. Acesta din urmă vrea să cucerească Lumina divină, iar Dumnezeul Lumii îl creează pe om și îl trimite împotriva Prințului. Omul este devorat de demoni, dar victoria întunericului nu este deplină, căci prințul își pierde starea inițială, este corupt de spiritul divin; lucrurile se amestecă, între bine și rău nu mai există granițe. Apoi Lumina este recuperată aproape integral, prin înșelarea demonilor, pe care Dumnezeu îi ispitește cu un preafrumos androgin, la vederea căruia demonii-masculi își risipesc sămânța – care cade pe Pământ și dă naștere vegetației -, iar demonii feminini nasc oamenii. Aceștia coboară pe Pământ și, mâncând mugurii plantelor, recuperează lumina divină, lepădată de demoni în sămânța lor. Omul, creat din întuneric, rod al răului, se spiritualizează odată cu venirea lui Iisus-Lumină și se întâlnește cu Dumnezeu, eliberând lumina întemnițată de demoni în trupul omului; moartea înseamnă călătoria luminii spre originile ei. Mircea Eliade consideră că această doctrină este cea mai pesimistă viziune asupra destinului uman, apariția sa fiind rezultatul unei înfrângeri vremelnice a lui Dumnezeu. Maniheismul și-a găsit mulți adepți și s-a perpetuat și în secolele următoare. Din el s-au ivit mai târziu paulicienii (sec. al VII-lea) și bogomilii – sec. al X-lea.

Reprezentativ pentru spiritul acestui ev este și ZOSIMA, considerat întemeietorul alchimiei, știință ocultă ale cărei rădăcini se află în Mesopotamia secolului al XIV-lea î. H. Și care a pătruns în spațiul european în epoca elenistică și s-a suprapus peste practici ezoterice populare. Prin Tratat asupra Artei, Zosima, un grec despre care se știe că a trăit pe la sfârșitul secolului al III-lea, la Alexandria, vorbește pentru prima dată despre separarea materiei, printr-o alegorie. El visează că un necunoscut (care își spune Ion) povestește despre propria mutilare: a fost decapitat, jupuit, ars și a suportat toate acestea pentru a deveni spirit. Zosima trage concluzia că Ion este imaginea apei care a fost torturată în foc; de fapt este vorba despre moartea și învierea materiei, cale ce duce spre o altă existență (prin transmutare) și anume, una eternă, numită, de aceea, aur, simbol al nemuririi. De aici preocuparea alchimiștilor pentru a crea aur (prin descoperirea Pietrei filozofale), exprimare simbolică a dorinței de eternitate.

Paralel cu aceste căutări spirituale, cultura scrisă continuă în mod tradițional.

Întorcându-ne la Grecia, m-a interesat cu precădere DIOGENES LAERTIOS, care deschide secolul cu o lucrare extrem de importantă – Despre viețile și doctrinele filozofilor . Tratatul cuprinde prezentări ample asupra filozofilor greci, de la presocratici până la Epicur. Multe dintre operele filozofiei antice ar fi intrat în uitare, dacă n-ar fi existat această carte. Diogene realizează portrete, la care adaugă anecdotica orală, transcrie fragmente din opere pierdute până la noi (așa cum sunt cele trei scrisori ale lui Epicur), face comentarii pertinente. Opera sa are o imensă valoare documentară.

Tot în prima jumătate a secolului a trăit și ATHENAIOS, autorul unei cărți interesante, intitulată Ospățul înțelepților (Deipnosophistae), în care, sub pretextul relatării unui banchet, dă o imagine fidelă a vieții grecești, făcând trimiteri la filozofie, expunând idei, dar mai ales dând amănunte comune, care recreează spiritul cotidian.

HELIODOR (sfârșitul secolului), episcop de Trika, în Thessalia, continuă tradiția romanului grec prin Etiopica, în care narează aventurile Haricleei, fiica unei regine din Etiopia, abandonată la naștere pentru că era albă - temă foarte actuală, nu? Îndrăgostită de Theagene, Haricleea îl urmează în lume, dar cei doi naufragiază la Gurile Nilului și trec apoi prin nesfârșite peripeții. Romanul se compune din numeroase povestiri înlănțuite.

Interesul pentru fabulele animaliere, ilustrat anterior de Pliniu, continuă prin CLAUDIUS ELIAN. Acesta a lăsat un tratat de zoologie (Per zoon) și o culegere de istorioare (Poíkile historia) pe care se întemeiază bestiariile Evului Mediu.

Tot acum, EUSEBIOS din Cezareea (265-329) face începutul istoriografiei bizantine prin Istoria Bisericii (în 10 cărți).

Situația generală a acestui secol este una de criză și de dezechilibru. Venirea goților în Europa anunță prăbușirea lumii romane: ei cuceresc Dacia și treptat intră în inima Imperiului Roman.

Și în China se manifestă o întoarcere la trecut, mai exact la filozofia lui Lao. Acum ia ființă o școală a misterelor, cu preocupări pentru metafizică, ai cărei reprezentanți fac interpretări pe marginea Cărții Schimbărilor. WANG BI (226-249) este un exeget de mare talent, care, într-o viață extrem de scurtă, a scris comentarii originale asupra ideilor lui Lao Zi. Alți reprezentanți ai școlii misterelor mai sunt HE YAN (190-249), autor al Tratatului despre ceea ce este fără nume, și PEI WEI (267-300) .

  Secolul acesta este unul de confuzii și de căutări. Acum se produce despărțirea dramatică de valorile antichității și se pregătește triumful creștinismului, care în esența lui păstrează simbolismul lumii antice. Din acest motiv, revin mereu la acest secol, ca la o ruină în care mereu găsești ceva valoros.

Biblio

  Origene – Comentariu la Evanghelia după Ioan, I, Ed. Institutul European, 1995 (trad. Cristian Bădiliță)

  Lev Șestov – Extazele lui Plotin, Ed. Fides, 1996 (trad. Nicolae Ionel)

  Plotin – Enneade 1.6 (1). Despre frumos (în care apare și o biobibliografie a lui Plotin, scrisă de Porfir), Ed. Antaios, 2000 (trad. Vasile Rus)

  Athenaios – Ospățul înțelepților, Ed. Minerva, B.P.T., 1978 (trad. N.I. Barbu)

  Diogenes Laertios – Despre viețile și doctrinele filozofilor, ed. cit. vol. I-II.

  I. P. Culianu – Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, 1995 (trad. Thereza Petrescu)

  Claudio Moreschini, Enrico Morelli – Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, Ed. Polirom, 2000 (trad. Hanibal Stănciulescu, Gabriela Sauciuc)

După Doina Ruști - Enciclopedia culturii umaniste (2004)