Se poartă căpuşele

Mi-amintesc de un amic bun ca un corn cald, generos şi chitit pe o viaţă onestă, îndrăgostit ghem de o colegă de facultate.

N-am găsit nicăieri, în viaţa asta, o relaţie mai bună decât cea dintre un prost şi-un profitor. În dramatismul ei, e perfectă. 

Viaţa îţi prezintă lista de cursuri opţionale. Ori te înscrii la slugi, ori la căpuşe. Am văzut de-a lungul timpului nişte personaje-oxiuri, care pe la jumătatea vieţii l-au visat pe Dumnezeu şi a doua zi de dimineaţă s-au hotărât să se facă martiri. De la prima oră, noi maici Tereze, care până atunci se mişcaseră eficient numai de la coccis în jos, s-au ambalat în acţiuni caritabile, telefoane de consolare, oferte de voluntariat nobil, donaţii, gesturi frumoase, promisiuni, discursuri înălţătoare, devotament, credinţă, muncă şi sacrificiu.  Pe la 11.30 însă, când li s-a făcut foame, au ieşit în oraş, să mănânce de prânz. Au realizat şi că nu pot băga în gâtlej pâinea cu unt din suferinţă. Aşa că i-au sunat pe boii pe care-i părăsiseră cu trei ore-n urmă, iar ei, dăruitori profesionişti, au ieşit val vârtej să le ducă la cârciuma lor preferată, aceea unde un pahar de suc e 23 de lei.

O prietenă bună de-a mea era convinsă că, în această lume sublimă, cu cât dai mai mult, primeşti mai mult, că aşa a citit ea în Biblie. Într-o zi, a avut o revelaţie. După şase ani în care ea trebăluise prin casă, ea-l spălase pe soţu' şi-l călcase şi-l tocăniţise şi-l sărmălise, ea-l iubise şi-l iertase după fiecare adulter cu şi fără prezervativ, cu şi fără consecinţe venerice, după ce ea îi dăduse veşnic dreptate - chiar şi atunci când el susţinea aberant că Gagarin a călcat pe Lună, fiindcă Neil Armstrong e ăla care cânta jazz, proasto - domnul crescut în puf a plecat în cârca altei femei, la fel de fraieră ca şi prietena mea, doar că frăierimea ei era mult mai jună. Ea nu ştia ceva care, dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs: puricele e cel care se satură de câine - şi sare din mers pe alt câine.

Cel care veşnic se teme că-l pierde pe celălalt ar face orice nebunie, ar da totul, ar sacrifica. Disperatul întotdeauna va fi cu un pas înainte, va scoate din buzunar şi din inimă, va pune pe masă dragoste, bani, opintire, înţelegere, iertare. Iar limbricul va plesni de plictis, fără să apuce să lupte pentru nimic, nici măcar pentru o cană cu apă - fiindcă partenerul ghiceşte deja cu o secundă mai devreme când i-e sete şi i-o aduce la nas. 

Mi-amintesc de un amic bun ca un corn cald, generos şi chitit pe o viaţă onestă, îndrăgostit ghem de o colegă de facultate. Era disperat după ea şi, cu urechile calde de emoţie, îi căra gladiole în fiecare zi, la curs, îi făcea proiectele şi referatele, îi aducea sendviş cu caşcaval tăiat inimioare, se ducea chiar şi la farmacie să-i cumpere ei tampoane, dacă-l trimitea - că, nu se ştie de ce, pe ea veşnic ciclul o lua prin surprindere.  La un moment dat, dezamăgită de o jivină care se culcase cu ea şi-o lăsase baltă (chipurile nu şi gravidă), colega şi-a prăvălit iubirea asupra tipului cu gladiole şi caşcaval. Dar atât de rău, încât a început ea să-i facă toate mofturile, iar în două luni lui i se bombase botul de mulţumire, dezvoltase trei pipote şi nenumăraţi plămâni.

După ce l-a slugărit doi ani, a luat-o chipurile de nevastă, dar ea n-a mai văzut un fir de floare decât în găleţile din piaţă, exact din ziua în care el s-a prins că e topită după el. Şi azi, ea e femeia lui, iar el bărbatul tuturor femeilor - că trebuie să care cuiva gladiole, în fond.  Viermele din cireaşă nu va şti niciodată ce gust are moartea, fiindcă el sfârşeşte extatic în dulceaţa unui compot izbăvitor, care pune capăt, fără dureri, unei vieţi la fel de zăhăroase. Şi tot tu, depăşindu-ţi repulsia, tresari de mila lui, când îl vezi plutind mort în deriva siropului.

Simona Catrina este editor coordonator la revista „Tango" şi colaborează la ziarul „Adevărul" din 2011.