Se întîmplă ceva la Oneşti

Ca oraş, Oneşti e de-o seamă cu mine, s-a născut în 1952. La început a fost o colonie de barăci pentru constructorii de pe şantierul platformei petrochimice, apoi au apărut primele blocuri muncitoreşti. Un frate de-al tatei a muncit şi el pe şantierul acela, ca fierar betonist. Ceva mai tîrziu, pe acolo a trecut, cu un scop precis, George Călinescu şi pe urmă a scris un reportaj la gazetă - dar nu neapărat pentru asta îl iubesc oneştenii.

Pe vremea cînd eu aveam în jur de zece ani, la Oneşti se înfiinţa primul cenaclu literar, iar cîţiva ani mai tîrziu avea loc prima ediţie a „Zilelor culturii călinesciene”, care anul acesta au ajuns la a 45-a ediţie. Perioada de glorie a acestei manifestări ar trebui plasată probabil în anii ‘70 şi ‘80, cînd aici poposeau pentru cîteva zile personalităţi de prim plan ale culturii româneşti, ca să dezbată despre moştenirea culturală a lui George Călinescu, dar şi pe teme din actualitatea literară, artistică şi, în subtext, chiar politică - şi trebuie spus că uneori săreau scîntei! Erau cîteva zile de reîmprospătare prin dialog a minţii şi sufletului, căci ele prilejuiau publicului întîlnirea cu poeţi, prozatori, critici-istorici literari şi de artă, plasticieni, muzicieni, ba chiar şi filosofi, fiecare ilustrîndu-se cu ce avea mai bun. De la, să zicem, Nichita Stănescu sau Eugen Simion la Nicolae Manolescu şi Constantin Ciopraga, sau de la George Bălăiţă şi Nicolae Breban la Mircea Cărtărescu şi Al. Cistelecan - dar lista e atît de lungă încît încercarea de a o epuiza e, din capul locului, fără şanse de reuşită.

Ei, şi uite-aşa, în cele din urmă am ajuns şi eu pe lista aceea, mai la coadă, cum se şi cuvine, într-o perioadă în care ceilalţi, premianţii, s-au cam plictisit şi n-au mai venit, iar unii dintre ei s-au dus de tot.

Patruzeci şi cinci de ani e o viaţă de om. Iar omul care şi-a închinat viaţa acestei idei este un poet şi se numeşte Constantin Th. Ciobanu. Susţinut cu generozitate de cîţiva sponsori locali, el se încăpăţînează şi la cei (binişor) peste şaptezeci de ani ai săi să creadă că George Călinescu înseamnă ceva pentru cultura română şi merită să-i aduci, an de an, un omagiu pentru că a existat. Ediţia a 45-a l-a avut ca oaspete de onoare pe venerabilul filosof şi eseist Mihai Şora, o adevărată istorie în carne şi oase a filosofiei româneşti, de la generaţia lui Mircea Eliade (pe care l-a avut asistent la seminar) şi Cioran, pînă în zilele noastre. La sediul Fundaţiei Naţionale “George Călinescu”, sculptorul Vlad Ciobanu a propus o mică expoziţie cu lucrări de grafică - cu unele din ele ilustrează recenta carte de poeme a lui Radu Portocală -, iar în holul Bibliotecii Municipale, mai tînărul său confrate Felix Lupu (pe de altă parte, şi un interesant poet) a ridicat pe simeze cîteva din tablourile sale cu aluzii renascentiste, de o senzualitate gravă, pe alocuri auto-ironică. Doamna Stela Covaci a făcut o prezentare a cărţii recent apărute despre asasinarea de către Securitate a poetului Nicolae Labiş (la rigoare, titlul este aşa: “Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş, 1956,30 noiembrie, 2 decembrie, 9-10 decembrie”), prezentînd argumente care, la puţina mea pricepere, par cît se poate de convingătoare. A mai fost şi lansarea sau re-lansarea cărţii Ioanei Revnic, o tînără profesoară din Oradea, “Convorbiri cu Alex Ştefănescu”. Dacă vă mai amintiţi, Ioana Revnic este cea care, în urmă cu vreo doi ani, făcea vîlvă cu o carte de interviuri, “Dresoarea de lei”. Întrebările ei indică un cititor atent şi serios al operei celui intervievat, ceea ce e mare lucru în ziua de azi.  

Fireşte că momentul cel mai aşteptat al manifestării a fost prelecţiunea maestrului Mihai Şora despre George Călinescu. Şi am asistat nu la o prelecţiune în sensul consacrat al termenului, ci la un dialog plin de farmec, mai întîi cu sine însuşi, înregistrat video, apoi live, cu cei prezenţi în sala Bibliotecii Municipale. Aici am avut şi eu un cuvînt important de spus, fiindcă laptopul de pe care se reda înregistrarea avea o problemă, iar Luiza Palanciuc nu ştia ce să facă pentru a se auzi sunetul. Aşa că i-am spus pe care buton să apese - şi pe urmă totul a mers perfect!  

Dar să nu uit să spun cîteva cuvinte despre comunicarea făcută de regizorul Stelian Stativă, pe tema “Călinescu şi cinematografia”. O temă aparent ingrată, nu doar fiindcă se ştiu puţine despre relaţia marelui critic cu cinema-ul, ci şi pentru că trecuseră deja mai bine de două ore de cînd se tot vorbea, iar asistenţa din sală se tot subţia - plecau mai ales tinerii, care nu prea le au cu rezistenţa prin cultură. Cine a plecat ar avea ce regreta, dacă ar şti ce a pierdut! Domnul Stelian Stativă are abilitatea de a-ţi vorbi despre chestiunile tehnice ale cinematografului şi de te face să le înţelegi, ca şi cum te-ai pricepe şi tu însuţi la aşa ceva. A desfăşurat, într-un timp relativ scurt, o seducătoare panoramă a cinematografiei interbelice, iar faţă de rezervele celui care a scris Enigma Otiliei, în ce priveşte posibilităţile cinematografiei ca artă, şi-a arătat toată înţelegerea - ilustrată cu citate bine alese din Cronica mizantropului.

An de an, la Oneşti se întîmplă un mic miracol. „Zilele culturii călinesciene” încă se ţin, oamenii încă mai umplu sala de festivităţi a Bibliotecii Municipale, personalităţi dintre cele mai importante ale culturii române încă mai vin aici, pentru a-l omagia pe marele Călinescu. Cîtă vreme toate astea se întîmplă, am convingerea că sfîrşitul lumii e încă departe, deşi în apropiere, la Galaţi, se întîmplă de asemenea ceva: a început să tremure pămîntul.