Scurte colinde

Colindători la Slătioara

Vârsta matusalemică, dar şi vremea, recunosc, m-au împiedicat, cât aş fi dorit şi cât a fost ambiţia mea, să răspund prieteneşte invitaţii a lui Tudor Gheorghe, de a fi martor şi, cum intenţionam eu, Cronicar, al recentului său spectacol de la Sala Palatului, care „a încremenit”, aşa mi s-a spus de către oameni cu carte şi cu pricepere şi cu gust, miile de spectatori din Ajunul Crăciunului.

Un spectacol care a încremenit Sala Palatului

„- Lumea a descoperit cu acest prilej şi un mare poet al limbii române, un mare poet cetăţean, vertical şi cetăţean în cel mai adevărat înţeles al cuvântului, Artist-cetăţean. Pe Actor, miile de spectatori îl cunoşteau şi îl iubeau, pe Trubadurul modern îl admirau şi îl aplaudau frenetic, pe împătimitul de versuri româneşti de elită îl recunoşteau de fiecare dată cu nesfârşită bucurie, dar, în acest spectacol, a fost descoperit şi Marele Poet.”

Iată, rezumată de mine, concluzia unui spectator cultivat, specialist în artele plastice, un brâncuşolog avizat.

A fost descoperit în acest spectacol şi marele poet despre care Adrian Păunescu, prietenul meu şi al lui, spunea cu măsurata lui exigenţă: ”Acest artist este, o să vedeţi, şi un mare poet care încă se ignoră” .

Poezia care se spune şi se cântă în acest spectacol este opera de senectute a marelui artist.

Abia aştept ca televiziunea Antena 3, cum ne-a obişnuit, să ne ofere, înregistrat, cât mai curând, acest spectacol care, am înţeles că este răspunsul unui mare artist la vremuiala de azi.

*

Colinde în Oltenia de sub munte

Marele meu prieten mai tânăr, mult mai tânăr, dr. Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului, mi-a povestit, înfiorându-mă fericit şi pe mine, cum a fost şi el, întâlnirea din seara din Ajunul Crăciunului cu colindătorii de pe drumurile care duceau la mănăstirile vâlcene, târziu, dincolo de înserarea împânzită de colindători tineri şi copii, pâlcuri, pâlcuri luminate de lumânări aprinse care cântau colidele vechi şi colindau pe trecători şi pe ţăranii ieşiţi la porţi, gazde care şi ele scoseseră în faţa caselor, pe marginea drumului, măsuţe pline cu colaci şi cu mere şi căni cu must şi vin fiert.

Şi aceste gazde îndemnau colindătorii să primească ofranda lor, însoţită de o lumânare aprinsă care se numea Pomete!

Trebuie să recunosc că, fiu al acestor locuri, am aflat cu bucurie pentru prima dată că, la noi, în Oltenia de sub munte, pe drumurile care duc la „Dintr-un lemn”, la ”Surpatele”, la ”Arnota”, la ”Bistriţa” şi la Hurezi, se colindă şi noaptea şi nu numai copiii, dar şi bătrânii, şi tinerii, şi ies la colindat şi gazdele.

Este un semn al nevoii noastre de Credinţă care să ţină loc de Speranţă.

*

La Slătioara, colindători în costume naţionale, în frunte cu Doctoriţa şi Primarul

Fiică de ţăran olar şi cântăreţ de biserică, coleg de şcoală cu mine şi frate în trecerea timpului, doctoriţa satului, alcătuitoare a unei excepţionale colecţii de costume naţionale olteneşti, cu deosebire vâlcene, care nu s-a dezlipit, de la terminarea Facultăţii de medicină, de vatra satului, robită deja de dragostea jertfelnică pentru ţărani, a organizat împreună cu învăţătoarele, primarul şi, cel de-al doilea fiu al ei, preotul, tânăr, şi el din Slătioara, un grup de colindători, elevi ai Şcolii generale şi au colindat în Ajunul Crăciunului prin toate cătunele şi satele Slătioarei, casele gospodarilor şi ale, fireşte, autorităţilor: învăţători, profesori, lucrători ai Primăriei, preoţi şi cei mai harnici ţărani, aducându-le la toţi aminte de copilăria lor şi a părinţilor lor, când dascălii şcolilor şi bisericilor ţărăneşti făceau să răsune cerul în Ajunul Crăciunului şi al Anului Nou de colinde cu Steaua şi Pluguşorul.

Ce bine ar fi dacă acest exemplu de cult al identităţii spirituale s-ar generaliza şi cu autoritatea şi cu sprijinul şi cu decizia unui minister al educaţiei condus de oameni cu carte, fiindcă de analfabeţi, şi la învăţământ şi la cultură, parcă anume aleşi, ne-am săturat.