Scrisori

Nu mi-a plăcut niciodată să scriu scrisori. Cum să suporţi gândul că ceea ce scrii acum ajunge la destinatar într-un viitor care nu mai are nicio legătură cu tine?     

Plus că sunt un om grăbit. De ce-aş aştepta un răspuns incert, despre care nu ştiu dacă şi când va veni?

Pe timpuri, adoram să scriu bilete la şcoală, în timpul orelor. Adevărata şi via corespondenţă s-a consumat în gimnaziu, când aşteptam răspunsul, ca Genji ori ca Principesa de Clèves, cu ochii pe expeditor. Îi vedeam ceafa şi-i simţeam efortul, uitându-mă la umărul care se mişca în ritmul emoţiei căzute din cuvintele de altfel banale, de genul profu de mate e un bou sinistru.

Scrisorile lungi, scrise în umbra după-amiezilor de august mi se par plicticoase ca savarinele dintr-o vitrină. Să scrii cu conştiinţa că te va citi un ochi necunoscut peste o mie de ani! Iată un ideal penibil. Corespondenţa lui Van Gogh. Scrisorile lui Cioran. Bileţelul bietului Fănică. Texte pentru perverşi care îşi închipuie că intimitatea altuia e mai bună ca a lor.

Vara, lumea scrie scrisori scurte, fără amănunte inutile. Un boier din neamul Brăiloilor, are o astfel de scrisoare scrisă în luna mai. Se trezea lumea, ardea iarba, iar boierul scria cu cerneală verde, apoasă: 16 mai, 1806. « Cumpără-mi dumneata niște pantofi de piele, fără toc, însă verde – una; și două perechi negre»

Apoi își aduce aminte că mai avea nevoie și de altele, așa, că înșiră, fără alte explicații: «țelină sau țeler, calarabi (gulii), pișcoturi, pesmeți, apă acră».

Scrisorile din luna mai sunt uneori despre cireșe ori despre întâlniri. Ne place să ne gândim că sunt de dragoste. Scrisori puse în plicuri galbene, ca pe vremuri, pentru ca după-aceea să fie păstrate în sipete și în sertare. Când mă gândesc la scrisorile de mai, le văd doar dormind, adeseori netrimise sau nedeschise.

Într-o toamnă de catifea, am găsit o carte despre Legiunea Străină, pe marginile căreia un om îi scrisese iubitei lui o scrisoare. Era condamnat la moarte pentru că furase banii regimentului şi îşi scrisese nenorocirile cu cerneală verzuie în marginea unei cărţi pe care nici n-o citise. Erau rânduri mărunte, aproape şterse şi m-am chinuit mult să le descifrez. Apoi, cu timpul, fosta cerneală s-a topit cu totul şi odată cu ea şi povestea muribundului.

Poate de atunci am rămas cu impresia că adevăratele scrisori sunt scrise toamna. Deși recunosc, în Postul Paștelui multe dorințe și pofte sunt puse pe hârtie. Într-un februarie cețos al anului 1803, un boier din Craiova îi scrie furnizorului său la Sibiu: «Fiindcă aici a căzut zăpadă foarte mare, încât mijloc dă a-mi putea găsi melci pentru mâncare nu este, și fiindcă am intrat în sfântul post, rog pi dumneata să binevoiești a porunci să se cumpere de acești zece zloți câți melci se vor putea lua.»

Nu peste mult vine și răspunsul, adus de caravana care transporta comenzile în oraș. Negustorul îi scrie succint: 2000 melci – 10 zloți, 2 cupe – un leu; 2 ulcioare – 18 zloți. Un sac de melci – 30 zloți.

 Boierul a citit, s-a hotărât repede și-a trimis în aceeași zi scrisoarea, în timp ce în piața din Sibiu agonizau mii de melci.

Dar mai sunt și scrisorile fără anotimp, cu lucruri serioase, povești și cereri ocolite, ca o epistolă a lui  Barbu Știrbei, din 1808: «Aici se află un evghenis, om al Mării Sale principele Ipsilant: are un copil care va fi să-l facă doftor, ci, fiindcă-mi iaste un prieten prea bun, mă pofti ca să scrii dumitale, iaste ca să-l trimiță la Beci, să spudacsască acolo, și să înveţe... »  

Desigur, Știrbei are nevoie de informații, prin urmare e o scrisoare lungă. Numai s-o citească i-a trebuit destinatarului o zi. Apoi a plecat să se intereseze ce și cum, a mai pierdut o zi ca să scrie o scrisoare ca lumea, pentru ochi princiari. După vreo săptămână se știau datele principale, dar mai erau întrebări, așa că această corespondență a ținut un anotimp întreg.

Mărturisesc că ador e-mailul - rapid, cvasianonim, confortabil.

Doar uneori, ca acum, de pildă, mai scriu pe foaia lucioasă, aşezând rândurile ca aleile violete într-o grădină voltairiană, sperând câineşte că cineva se va gândi la mâna care scrie acum.