Scrisoare pentru domnul profesor Cătălin Naum

Cătălin Naum a încetat din viaţă la 74 de ani FOTO Income Magazine

„Dacă nu v-aş fi cunoscut, nu m-aş fi apucat niciodată de actorie. Nu v-am spus-o niciodată. Uite că vreau să spun atât de multe lucruri încât îmi tot vine să sar de la o idee la alta.”

- Copilu’, trebuie să te coste! Dacă nu te costă e degeaba.

- Păi, mă costă dom’ profesor. Mă trezesc dimineaţa devreme, vin aici, nu beau, nu merg în cluburi…

- N-ai înţeles...

- Păi, explicaţi-mi.

- O să înţelegi tu..
.
- Păi vreau să înţeleg acum!

- Lasă-mă în pace!

Şi aţi plecat. M-aţi lăsat pierdut în bezna minţii. Dar să ştiţi că am înţeles până la urmă, dom’ profesor. Mi-a trebuit ceva timp, dar am înţeles. 

10 ani au trecut de când v-am cunoscut, şi pe dumneavoastră şi Teatrul POD, pentru că unul fără altul nu se poate. Nu am avut niciodată o senzaţie mai stranie decât atunci când am intrat prima oară în sala aceea de la ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenţilor Preoteasa. Deşi locul era complet gol,  părea foarte populat.

Un lucru firesc, până la urma, dacă ţinem cont că au trecut pe acolo Adrian Titieni, Dragoş Bucur, Dan Bordeianu, Gheorghe Visu, Claudiu Bleonţ, Oana Pellea, Ilinca Goia, Mihai Călin sau Bogdan Dumitrache.

Domnule profesor, să ştiţi că încă îmi vin în minte multe din vorbele pe care mi le-aţi spus în cel mai pur stil “Naumesc”, chiar şi dupa 10 ani. Vorbe despre teatru şi despre viaţă pe care, atunci, de multe ori le găseam prea alambicate ca să le pătrund adevăratul sens, sau poate că înţelegeam doar ce voiam eu. Aveam 25 de ani şi nu prea ştiam ce vreau să fac cu viaţa mea.

Dacă nu v-aş fi cunoscut, nu m-aş fi apucat niciodată de actorie. Nu v-am spus-o niciodată.

Uite că vreau să spun atât de multe lucruri încât îmi tot vine să sar de la o idee la alta. Ştiţi cum? Cam cu aceeaşi nerăbdare cu care spuneam „Gata, ştiu!” de fiecare dată când îmi dădeaţi o indicaţie. Nu ştiam nimic. Nu vreţi mai bine să încep cu ce o să îmi lipsească? Aşa, cam ce îmi vine în minte acum? „Bine mă, fă ce vrei tu! Oricum faci numai ce vrei tu!”  M-am mai schimbat, să ştiţi.

Încep :

 - când aruncaţi cu cheile dupa mine

 - vopsitul şi curăţenia dintre Craciun şi Anul Nou înainte de spectacolul de pe 1 ianuarie

 - camera „cu icoane” în care făceam lecturi şi în care stăteam înainte de spectacol

 - tabla de lemn de pe uşa de la bucătărie, pe care scriam spectacolele jucate în Pod

 - bucătăria în care mă spălam pe picioare cu furtunul când repetam desculţ

 - crăticioarele cu mâncare pe care le aduceaţi de acasă pentru noi   („Mă, scârbos e Balint ăsta, nu manancă niciodată!” Nu mâncam pentru că nu-mi ardea decât de repetat. Nu m-aţi crezut niciodată) 

 - când cântaţi „Într-o seară de vară o vioară cânta..” (cred că era hit-ul numarul 1 al Podului),

 - repetiţiile, mai mult decât orice. Toamna trecută înainte să plec din ţara am vrut să mai facem un spectacol cu Mihai (Mihai Munteniţa – vechi „podar”), spectacol pe care să-l regizaţi dumneavoastră. Nu ştiu de ce aveam senzaţia că o sa fie un ultim spectacol, cred că mai degrabă din cauza mea. Voiam să-l jucăm o singură dată, dar să repetăm măcar două săptămâni. Era tot ce conta. Din varii motive nu s-a putut face. Poate altadată.   

Ştiţi că v-am condamnat de multe ori? Pentru că nu aţi fost puţin mai bătăios şi nu v-aţi dorit să fiţi „în lumina reflectoarelor”, alături de cei mai mari regizori din ţara asta, unde vă e şi locul. Pentru mine eraţi cel mai bun şi nefericit exemplu că în lumea asta, de cele mai multe ori, harul nu e de ajuns pentru a răzbi. Aşa credeam eu, că nu aţi ajuns unde vă era locul. Deşi nu mai aveam 25 de ani, continuam să fiu la fel de neştiutor. Aveam să înţeleg, în cele din urmă, că singurele lumini de care aveaţi nevoie erau cele ale reflectoarelor din POD. Că plămada din care eraţi alcătuit era, mai presus de toate, acea de Învăţător. Iar menirea Învăţătorului nu este să caute strălucirea, ci să le arate altora cum o pot obţine.

Mai ştiu şi că aţi fost genul de om care, în ziua de azi, e pe cale de dispariţie. Chiar dacă pe „scândură” aţi iubit conflictele, iar când lipseau eraţi ca peştele pe uscat, („Teatru fără conflict nu se poate copilu’. Dacă toţi ne iubim şi ne pupăm mai bine mergem la o bere”), în viaţa de zi cu zi fugeaţi de situaţiile tensionate. „Eu sunt laş, copilu’, nu-mi plac certurile”.  Aici vă contrazic dom’ profesor. Confundaţi eleganţa din vremuri de mult apuse, cu laşitatea.

Acum când stau să mă gândesc la toate rolurile pe care le-am jucat în POD,  îmi dau seama că în fiecare din ele era ceva din dumneavoastră. Poate că e o observaţie banală, dar simt nevoia să spun asta. Şi ştiţi ceva?!  dintre toate, cred că cel mai mult aţi semănat cu Hamlet. „Mă tu ai înnebunit?! Ia uită-te la el, îmi spune mie că semăn cu Hamlet!” Staţi, nu aruncaţi cu cheile după mine! Oricum, ştiu că o spuneţi cu drag. Cred că sunteţi singurul om pe care l-am auzit înjurând cu drag. Da, dom’ profesor, Hamlet. Ştiţi dumneavoastră de ce.

Vreţi să vă spun ceva? Eu încă nu cred că ceea ce mi-a spus Gianina Corondan în seara aceea, la telefon, e adevărat. Nu cred şi pace! Cred că s-a molipsit de la dumneavoastră şi îmi face o şotie. Păi cum vine asta?! Şi de data asta să nu-mi spuneţi că „o să înţeleg mai încolo”, că nu mai merge! Sunteţi singurul om despre care nu am putut niciodată să-mi imaginez că nu mai există. Mai ţineţi minte când vă spuneam, mai în gluma mai în serios, că o sa ne îngropaţi pe toţi? Era mai mult în serios decât în glumă. Ştiţi ceva?! Eu încă mai cred că e o ghiduşie de-ale dumneavoastră. O ghiduşie din aceea cum puneaţi la cale cu ceilalţi „podari”. Şi, după ghiduşie, cred că o să apăreţi zâmbind copilareşte de pe culoarul acela lung si îngust, cu încăperi pe o singură parte, o să vă aşezaţi pe scaunul langă care se află o masuţă şubredă pe care tocmai v-aţi pus cana cu cafea (cumparată dintr-un loc anume), şi o sa spuneţi „Gata! Linişte vă rog! Stingeţi luminile!”  Şi luminile se sting. Se aprind reflectoarele. “ŞÎ!”