FOTO Cum a reuşit artistul român Sasha Mereţ să aibă succes în America

Sasha Mereţ este unul dintre cei mai apreciaţi artişti plastici din America la ora actuală. În ciuda adversităţilor, artistul născut la Petroşani a reuşit să îşi construiasca o carieră de succes, bazată pe un stil cu totul aparte, care reflectă explorările sale spirituale. Am stat de vorba cu Sasha chiar in atelierul său din Queens.

„Bună, eu sunt Sasha“, îmi spune în timp ce îmi strânge mâna, iar primele lucruri pe care le remarc sunt figura uşor imobilă şi privirea clară, directă, din spatele lentilelor mari şi pătrate ale ochelarilor. Poartă o cămaşă albastru deschis şi nişte pantaloni simpli, negri. „Intră, te rog, pe aici“. Închid uşa şi îl urmez pe coridorul cu pereţi albi. Sasha înaintează cu paşi mărunţi şi repezi fără să îşi mişte aproape deloc mâinile căzute pe lângă corpul rigid. O imagine familiară îmi dă târcoale, dar până să am timp să o reperez, primesc următoarea îndrumare: „Aici!“ – îmi arată o uşă aflată pe peretele din dreapta al coridorului. 

„Tocmai lucram la ceva. E cam deranj“. Bormaşini, suluri de hârtie, foarfeci, fierăstraie, maşinării de găurit, de lipit şi altele cărora nu le ghicesc utilitatea, un laptop, lămpi, şurubelniţe, zeci de cutii şi cutiuţe, sertare, cabluri şi fire răsucite, cuie, şuruburi şi piuliţe de toate dimensiunile posibile. Nu ştii dacă e spaţiul de lucru al unui chirurg sau al unui mecanic. Însă aceasta e doar anticamera. 

Senzaţia pe care o ai când intri prima dată în atelierul lui Sasha e că s-au rupt zăgazurile unei dimensiuni paralele şi toate creaturile care o populează se prăvălesc peste tine. Te cuprinde imediat un soi de claustrofobie plăcută, de fascinaţie, de teamă şi de excitaţie întrepătrunsă cu zvârcoleli interioare, care nu te lasă să pleci. E ca şi cum ai avea o erecţie uitându-te la Medusa. Fără să te transformi în stană de piatră.

Animale asimetrice încrucişate cu plante ce par răsărite dintr-un Cernobîl metalic, îngeri cu zimţi reptilieni şi indieni cu creste de mercur, dragoni contorsionaţi şi samurai cu aripi. Făpturile sunt creaţiile lui Sasha Meret, un artist ale cărui lucrări stârnesc senzaţii precum cele descrise mai sus şi încorporează o varietate de stiluri şi tehnici. Dacă intri pe www.sashameret.com, afli că „în munca sa se regăsesc elemente de simbolism ezoteric european, african şi asiatic, amestecate într-un stil extrem de vizual şi personal, care reflectă explorările sale spirituale“. 

UN ROMÂN LA NEW YORK  

Sasha Meret e român, născut din tată român şi mamă rusoaică, are 55 de ani şi trăieşte în New York din 1987, când a emigrat din România. A lucrat ca ilustrator pentru prestigiosul „The New York Times“, casele de editură „Simon and Schuster“, „Henry Holt“ şi pentru multe alte publicaţii. Lucrările sale au fost prezentate în galerii de renume din SUA (New York, Miami, San Francisco, Connecticut, Chicago, Washington), China, Japonia, Taiwan, Belgia, Franţa, Olanda şi au fost incluse în colecţii de artă celebre precum „Pfizer“, „Sony Corporation“, „Joyce-Gilmore Mertz Foundation“ sau „Pall Corporation“. Oricât de impresionantă este cartea de vizită a lui Meret, nu lecturarea reuşitelor profesionale este cea care te face să te simţi privilegiat că te afli în prezenţa sa, ci lucrările în sine.

„Ai grijă să nu te răneşti!“, se aude o voce calmă în spatele meu. Mă întorc. E Sasha, care tocmai a văzut cum am izbit cu cotul o aripă construită din sute de cuţite argintii.  „Serios?“, îmi spun, răsuflând uşurat la vederea aripii care e nevătămată, „tocmai era să-i retez jumătate din lucrare şi tipul ăsta se gândeşte la siguranţa mea?“. Îmi cer scuze şi promit să fiu mai atent. „Eh, stai liniştit, e doar plastic, se poate inlocui“.

Mi-a trebuit ceva timp până să realizez că majoritatea lucrărilor sunt făcute din cuţite, furculiţe şi linguri, lipite într-un soi de procedeu obsesiv şi repetitiv, până când capătă o formă. Sute, mii de module pe care, de obicei, le găseşti în sertare, se suprapun şi se întrepătrund într-o formă atât de organică, de fluidă şi de firească încât, atunci când vezi rezultatele finale, nici nu concepi că ar fi putut fi alcătuite din altceva. Cuţitele, furculiţele şi lingurile sunt din plastic alb sau roşu iar majoritatea au fost vopsite într-un argintiu metalic. 

ÎNGERUL TIMPULUI  

„Mi-e mult mai uşor să lucrez cu plastic, e mai uşor de manevrat“, spune Sasha, răsucind încet între degete coada unei linguri din atelier. A început să folosească lingurile în urma unei revelaţii pe care a avut-o când mânca supă. „Trebuia să fac o aripă pentru un alt proiect şi mi-am zis: «Ia stai puţin, că lingura asta ar merge foarte bine».“ Şi a mers. Atât de bine, încât a acoperit o umbrelă cu patru mii de linguri şi a intitulat lucrarea „50% şanse de supă“. Au intrat apoi în ecuaţie, oarecum firesc, cuţitele şi furculiţele. „De fapt, nici nu ştii ce e rezultatul final, ce reprezintă. Există doar o formă, dar el poate fi mai multe lucruri, depinde cine îl priveşte“. Structura visceral-organică şi detaliile mă duc cu gândul la H.R. Giger, unul din favoriţii adolescenţei mele. „E prea explicit. Mie îmi place ambiguitatea“, răspunde Sasha. 

Manechinele albe pe care le foloseşte în lucrările sale au apărut tot printr-o întâmplare fericită. Deşi Sasha îi spune „synchronicity“ (n.r. – sincronicitate), conceptul potrivit căruia nimic nu apare întâmplător în viaţa ta.

Tocmai luase decizia de a acoperi un manechin în întregime cu cuie. Curând după asta se afla în metrou şi a văzut un cuplu de tineri care cărau un manechin de bună calitate. I-au spus că l-au luat de la un magazin „Virgin“ care tocmai se închidea definitiv. Şi-a schimbat destinaţia şi, două ore mai târziu, era posesorul a 13 manechine pentru care a plătit o sumă infimă.

Deasupra noastră pluteşte unul dintre cele 13 corpuri albe. Are aripi argintii şi cabluri înfipte în spate. Sasha îşi ridică mâna dreaptă încet, ca şi cum aerul pe care îl străbate ar avea consistenţa mierii . „Ăsta e îngerul timpului“, zice. „Încă mai am de muncă la el. Şi nu numai la el. Lucrez la mai multe chestii deodată. Îmi place să mă surprind, de abia aştept să văd ce iese la final pentru că, înainte să mă apuc, habar nu am.“ O licărire de diavol jucăuş i se iveşte în ochi. „Pornesc, pur şi simplu, într-un punct şi las forma care se naşte să îmi ghideze următoarea mişcare. Felul în care lucrez e o urmare a condiţiei mele.“ 

PARKINSON I-A DAT MAI MULT DECÂT I-A LUAT  

Sasha Meret a fost diagnosticat cu Parkinson acum 13 ani. „Vino puţin aici, uită-te la apusul ăsta, e incredibil!“ Mă apropii de fereastra aflată la etajul al patrulea al clădirii „Landmark“ din Queens, Long Island. O masă mare şi compactă de nori, care pleacă din galben, trece prin roşu şi sfârşeşte în albastru plumburiu, pluteşte deasupra Manhattanului, ca o gigantică farfurie zburătoare. Din unghiul din care privim, platforma de nori pare că se sprijină pe Empire State Building. „Am făcut o mulţime de fotografii grozave de la fereastra asta. Stai jos, vrei un ceai?“

Pe masa mare, de metal, se află un recipient maro-gălbui, transparent, de dimensiunea unei sticle de jumătate de litru, aproape plin cu pastile ovoidale. Pe eticheta albă scrie cu litere mărunte: SASHA MERET. „Trebuie să îmi iau pastilele acum, că altfel îmi cade faţa“, îmi spune Sasha zâmbind. „Îmi cad muşchii feţei, o să fiu ca în bancul ăla cu calul care intră într-un bar şi barmanul îl întreabă «Why the long face?» (n.r. – Ce-i cu faţa lungă).“ Râde încet în timp ce desface recipientul. Îl scutură puţin lăsând să îi cadă în palmă câteva pilule maronii. Dopamină. „Trebuia să le iau mai devreme. Acum mă mişc puţin mai greu, dar îmi revin imediat.“

Dopamina este esenţială pentru controlul muşchilor. Boala Parkinson apare când celulele nervoase care produc dopamină sunt distruse încetul cu încetul. Fără dopamină, celulele din zona respectivă a creierului nu pot să trimită mesajele corecte, iar asta duce la pierderea funcţiilor muşchilor. „De asta am câteodată mişcările astea necontrolate. Pentru că muşchii îmi sunt încordaţi permanent. Practic eu fac workout (n.r. –mişcare) fără să vreau, sunt într-o formă fizică foarte bună! Hahaha. Ce ceai vrei?“ 

„Am învăţat să desenez cu mâna stângă“

Sasha nu îşi priveşte condiţia ca pe o boală, ci ca pe o deficienţă, un fel de inconvenient care, de fapt, l-a stimulat să găsească soluţii şi să întâmpine adversitatea cu deschidere. Îşi îmbrăţişează condiţia pentru că l-a împins să facă lucruri pe care altfel nu le-ar fi făcut şi e convins că i-a dat mai mult decât i-a luat.  

Stilul său de lucru a fost generat tot de condiţia medicală. Şi-a dat seama că, făcând lucruri repetitive, asamblând şi construind, mintea îi intra într-un flux care îl scotea din zona de boală. „Mental, eram într-o zonă de armonie şi aveam senzaţia că se acumulează ceva şi că se transformă într-un rezultat estetic plăcut.“

Totul a început cu obiecte din viaţa de zi cu zi pe care le acoperea cu diferite materiale. Una din primele lucrări a fost un craniu în mărime naturală pe care l-a acoperit cu piuneze. O replică ironică la craniul acoperit cu diamante al lui Damien Hirst. 

„Când mă refer la condiţia mea, prefer să-i spun affliction (n.r. – beteşug), în engleză. Îmi place mai mult decât disease (n.r. – boală).“ Aproape că îşi alintă boala, cu detaşarea şi melancolia cu care vorbeşte despre fereastra din bucătărie, la care revine zilnic, pentru a urmări cum răsare şi apune soarele peste Manhattan.

Chiar şi acum, după atâţia ani, lucrează în funcţie de cum se simte. Când mobilitatea îi e limitată, stă la computer sau caută situaţii care nu necesită prea multă mişcare. Când pilulele îşi fac efectul, se ocupă de tot ceea ce necesită forţă şi mişcare fizică. Urmează iarăşi o cădere şi trecerea la alte lucruri, mai lente. „Mai tai nişte chestii, mai îndoi ceva.“ 

Apusul roşiatic şi platforma gigantică de nori, care plutea aproape ameninţător peste Manhattan, sunt încă vii în memorie. Lui Sasha îi plac norii. Îi acceptă chiar şi pe cei apăruţi în viaţa lui. 

La  început a avut nişte dureri în umărul drept şi în ceafă. Iniţial a crezut că are legătură cu faptul că şofa mult prin America, pe la târguri. În plus, îl cuprinsese o stare de amorfism, vegetativă. Nu îl mai bucura nimic. Primul medic neurolog la care a fost i-a dat rapid diagnosticul. „Pentru că mi-a văzut muşchii feţei, care erau căzuţi, ştii? Eu am fost indignat: «Cum mă, după două minute îmi spune că am o chestie atât de serioasă?!»“

A mai consultat şi alţi specialişti, dar în cele din urmă a revenit la diagnosticul iniţial. Îşi dăduse seama că era cel corect. A durat un an şi jumătate până când medicii i-au reglat dozajele pentru medicamente, apoi şi-a intrat în ritm. Problema principală a fost că partea cea mai afectată era cea dreaptă şi nu mai putea să deseneze. „În perioada aia, eu încă făceam ilustraţie pentru «New York Times» şi nu mai puteam să lucrez pe deadline-uri. Aveam perioade când puteam să desenez, dar nu ştiam când. Cel mai neplăcut era că nu puteam să scriu.“

Cu lucrul la computer a trecut pe mâna stângă. Nu i-a fost foarte greu. În creier, căile nu erau atât de bătătorite precum cele pentru desen şi scris, acţiuni pe care le înveţi în copilărie. „Cu timpul, am început să desenez şi cu stânga şi vreau să îţi spun că acum îmi vine mai uşor să desenez cu stânga decât cu dreapta.“

FANII, SOŢIA ŞI 14 FEBRUARIE

„Ea e Vera, mă mai ajută pe aici. E groupie-ul (n.r. – fanul) meu.“ O femeie tânără tocmai a apărut în spaţiul care serveşte drept bucătărie improvizată. Are în jur de 30 de ani şi, după aspect şi accent, pare a fi rusoaică sau ucraineancă. Ia ceva dintr-un sertar şi dispare la fel de repede cum a şi apărut.

Sasha are groupies, ca un star rock, sau cum avea Henry Miller către bătrâneţe. Zâmbind, privind în jos, uşor jenat: „Ei, nu chiar groupies, aşa le-am spus eu. Au apărut, nu ştiu, din discuţii. Stau pur şi simplu de vorbă cu oamenii. Ei văd ce fac şi sunt absolut încântaţi să vină să mă ajute. Eu sunt măgulit, evident“.

"Am o soţie cu care am o relaţie extraordinară şi care nu se supără niciodată. Mi-a şi spus: «Poţi să faci ce vrei atât timp cât nu uiţi că eu sunt pe locul întâi». Să nu scrii asta (râde). Glumesc. Sunt un om norocos că am în jur atâţia oameni care mă iubesc şi mă sprijină.“ 

„Îngerul meu păzitor“ e felul în care o descrie pe soţia sa. Ea a fost motivul principal al plecării din România. „Noi ne-am întâlnit la mare, la 2 Mai, cu câteva luni înainte ca ea să plece în America. A fost un coup de foudre (n.r. – dragoste la prima vedere). La un moment dat ea mi-a spus plângând că trebuie să plece în America, asta se întâmpla în ’83.“ I-a spus să plece liniştită, după care a întrebat-o dacă vrea să se căsătorească cu el când se întoarce. Răspunsul a fost „da“. S-au căsătorit în ’85, apoi ea a plecat din nou. Sasha a mai aşteptat un an şi ceva până când i-a venit viza şi s-au revăzut la New York pe 14 februarie 1987. „Aşa că ziua asta, cât o fie ea de sărbătoare comercială, pentru mine e un simbol plăcut.“

De când a început să vorbească despre soţia lui, zâmbetul i-a însoţit aproape fiecare cuvânt.

ILUSTRATOR LA „NEW YORK TIMES“

Nu a avut niciun plan când a ajuns în America. „Ce plan, domnule? Ştii vorba aia «Dacă vrei să îi faci pe zei să râdă, spune-le că ai un plan»?.“ Ştia doar că vrea să fie cu soţia lui şi să muncească. „Eu asta voiam şi în România, dar ştii cum era pe vremea aia, noi ne făceam că muncim, ei se făceau că ne plătesc“.

Imediat cum a ajuns în New York, s-a dus la Sizzler’s, un lanţ de restaurante care angaja ospătari la momentul respectiv. Omul de acolo i-a spus să revină în două săptămâni. În cele două săptămâni a descoperit că avea opt foşti colegi de clasă în New York, printre care şi un art director. O recomandare a fost de-ajuns pentru a se angaja la o agenţie de design grafic.

Apoi s-a dus la „TheNew York Times“ cu portofoliul la subraţ. I-au dat să facă o ilustraţie pe loc. A făcut-o pe genunchi. „Pe vremea aia, să te angajezi la «New York Times» ca ilustrator era aproape imposibil. Trimiteau oamenii ani de zile portofolii şi nu se uita nici dracu la ele. Am avut baftă că i-a plăcut directoarei artistice de mine şi asta a fost. N-am avut noroc să lucrez la Sizzler’s (râde). 

„Vreau să surprind momentul când lingura nu mai e o lingură“

În 2013 a avut o epifanie, când a realizat că elementul unificator pentru toată civilizaţia umană este, de fapt, timpul, percepţia timpului. „Indiferent de religie, de sex, de culoarea pielii, toţi suntem legaţi de timp şi, în special, de percepţia momentului. Asta este tot ce avem. Momentul. Timpul este o noţiune abstractă. Sunt proiecţii, planuri sau nostalgii, amintiri, dar nu e nimic concret. Am citit de curând o carte despre dezvoltarea conştiinţei. Uite că nu mai ştiu cum îi spune în română...“ Se gândeşte timp de câteva secunde. Îl îndemn să spună în engleză.

Sasha Meret: Am ambiţia să spun în română: „Deconstrucţia formatului bicameral al creierului“. Asta e. O carte a unui tip, Julian Jaynes, care a făcut vâlvă în anii ’70 şi care spunea că oamenii, înainte să aibă conştiinţă, aveau un fel de voce interioară care era practic echivalentul unei divinităţi ce îţi spunea ce trebuie să faci.  

Cristian Balint: Înainte să aibă conştiinţă? 

Înainte să fim noi conştienţi de noi... 

Ego.

Da, pentru că divinitatea este în afara ego-ului. Conceptul pe care încearcă să îl asimileze în tot ceea ce face şi în felul cum se raportează la realitate este percepţia momentului. Această unitate infinitezimală care ne scapă în permanenţă. 

Adică nu trăim în moment?  

Foarte puţini trăiesc în moment. Gândeşte-te cum e când citeşti o carte bună într-un
tren. Te aşezi, ai deschis cartea, ai clipit şi când te-ai uitat din nou după două ore, realizezi că ai ajuns. Percepţia timpului e complet distorsionată, pentru că totul devine un singur moment, înţelegi? Eu încerc să amplific asta. Mi se întâmplă mai ales când lucrez. E o mare bucurie. Uneori când înot – îmi place mult să înot, mai ales dacă e bazinul liber – intru într-un ritm anume, pentru că ştiu cum să îmi controlez respiraţia. Dar mintea mea e în atelier. Şi eu lucrez în atelier şi, la un moment dat, mă trezesc şi spun: „Aoleu, sunt în bazin“. Mi se disociază fizicul şi spiritul. Nu tot timpul mi se întâmplă, doar uneori.

O mică disociere am păţit şi eu în atelier. Mi-a trebuit ceva timp până să realizez din ce sunt făcute lucrările.

Da, pentru că dinamica şi geometria obiectului te fură, ştii, şi nu mai dai atenţie detaliului. Şi, de fapt, ăsta e unul din momentele subtile pe care eu încerc să le surprind în artă. E exact momentul ăla de transformare, când ceva devine altceva. Când o grămăjoară de nisip încetează să mai fie o grămăjoară pentru că iei un grăunte din ea. Aici e şi o idee uşor filosofică. Când încetează grămăjoară de nisip să mai fie o grămăjoară? La al câtelea grăunte de nisip pe care îl iei, încetează să mai fie o grămăjoară? Îmi place să surprind momentul ăsta de transformare, când lingura nu mai e o lingură, cuţitul nu mai e un cuţit, ci devine practic un obiect. Şi chiar şi obiectul la care te uiţi nu ştii exact ce e, parcă e pasăre, parcă e plantă. Îmi place ambiguitatea asta, ştii? 

FILMUL PREFERAT: „Andrei Rubliov“, DE TARKOVSKI

Cassius Clay şi Michael J. Fox au Parkinson...

Da, dar Clay are de la toate zdruncinăturile alea îngrozitoare pe care le-a primit în cap, iar Michael J. Fox... Cred că la el a apărut pentru că a consumat tot felul de chestii. La mine cred că e pe bază de intoxicare, de la toate substanţele astea cu care lucrez. Le inhalez, îmi intră prin piele, tot felul de acizi, de toxine la care sunt expus.

Asta mă duce puţin cu gândul la Tarkovski, despre care se spune că a murit de cancer la plămâni apărut în urma filmărilor interminabile lângă o uzină chimică pentru „Călăuza“.

Îmi place mult Tarkovski, cred că e favoritul meu. Filmul meu preferat este „Andrei Rubliov“. Acolo fiecare cadru este o capodoperă de compoziţie. Înnebuneşti, e incredibil. Probabil că, din multe puncte de vedere, e cel mai bun film al lui, dar mie îmi place mult şi „Solaris“. Are nişte dialoguri de o profunzime extraordinară şi ideea asta atât de generoasă cu oceanul-planetă care încearcă să comunice prin îndeplinirea dorinţelor, dar pe care le face greşit. Pentru că o reînvie pe soţia autorului, dar rochia nu putea să o desfacă pentru că nu ştia funcţionalitatea ei, ştii? (Râde) E superb. Chestie pe care, de fapt, şi eu o abordez în lucrările mele, încercând să defuncţionalizez anumite obiecte şi concepte. Să le pun în alt context ca să fie concepute cam cum le percepea oceanul-planetă. E superb Tarkovski. Şi vizual şi filosofic. Scena finală din „Solaris“, când plouă în casă şi el e afară sau când el conduce pe autostrăzile din Japonia, nu mai ştiu dacă e în „Călăuza“ sau tot în „Solaris“.

PRIETENIA DINTRE UN ROMÂN ŞI UN JAPONEZ  

Aţi fost în Japonia?

Da, am expus de multe ori acolo. Kyoto e preferatul meu.

De ce?

Pentru că Tokyo este interesant, dar e o babilonie urbană modernă, pe când Kyoto este o frumuseţe de oraş care are şi un şarm uşor cosmopolit pentru că acolo sunt cei mai mulţi străini pe care îi vezi laolaltă, dar nu de asta. E mult mai „japonez“, mai tradiţional, are o mie şi ceva de temple. Poţi să te mişti altfel, are spaţii, e splendid. Tokyo e o demenţă. Eu am stat mai mult la munte unde am un prieten care are o casă pe vârf de munte cu un observator astronomic. 

Japonez?

Da. Iniţial era galeristul meu, dar e şi un foarte bun sculptor, Jiro Naito. Un tip foarte talentat şi special. Şi vreau să îţi spun că am avut o întâmplare extraordinară acolo. Imaginează-ţi că eram undeva pe un vârf de munte, unde nu era nimeni în jur, lângă vulcanul Ontake, şi eram acolo noaptea târziu şi ne uitam la televizor. La televiziunea japoneză – numai bazaconii, şi cum tot schimbam eu canalele, ajung la un documentar în germană, subtitrat în japoneză, care era despre prietenia unui ofiţer japonez cu un ofiţer român, ambii prizonieri într-un lagăr rusesc în Siberia. Deci închipuie-ţi că eu eram cu Jiro acolo, care dormea pe jumătate, şi eu mă uitam siderat la documentarul ăsta în germană despre prietenia unui japonez cu un român în Siberia! 

CĂRUŢA DE OGLINZI DIN BRAŞOV  

Mergeţi des în România?

Destul de des. Ultima oară am fost acum trei ani. 

Cum vi se pare Bucureştiul, arhitectural vorbind?

În primul rând, mi-a plăcut foarte mult ce am văzut în Centrul Vechi, în zona Lipscani. Mi-a plăcut debandada de acolo, cu fotolii, canapele, străzile închise. Viaţa de noapte mi s-a părut excelentă. Eu când mergeam în ţară, şi mergeam la intervale destul de scurte, îmi făceam veacul mai mult la Green Hours, clubul lui Voicu Rădescu, unul din bunii mei prieteni, sau la Cărtureşti. Am avut şi un proiect haios în România, lângă Braşov. Am construit o Căruţă Urbană – Urbanus Currus.

Am luat o căruţă şi am acoperit-o cu oglinzi. Practic, asta era un fel de încrucişare ironică între urbanismul ăsta debordant cu clădiri cu faţade de oglinzi şi căruţele cu cai, ce încă mai treceau prin faţa lor. Şi atunci căruţa a devenit căruţa de oglinzi. Am denumit-o aşa ironic, dar şi ca un omagiu al ruralului, care a făcut ca latinitatea să supravieţuiască. Pentru că, practic, pe teritoriul nostru cultura urbană s-a dezvoltat mult mai târziu decât în alte locuri. La noi, primele oraşe le-au construit nemţii. Şi, practic, toate valurile astea de popoare care au trecut prin spaţiul nostru nu au putut să îşi lase prea puternic amprenta pe cultura rurală, pentru că ăştia ai noştri fugeau în pădure. Vorba aceea: „Codru-i frate cu românul“. Acolo nu puteau să le schimbe graiul. De asta am numit lucrarea „Urbanus Currus“, care în româneşte sună puţin vulgar dar „currus“ de fapt înseamnă căruţă în latină. 

AMERICANII ŞI RUŞII  

Cum vi se par americanii în general?

Cum ştii şi tu, newyorkezii sunt o speţă anume, pentru că majoritatea nu s-au născut aici. Însă am călătorit mult şi prin restul Americii şi pot să spun că, în primul rând, sunt foarte muncitori, foarte întreprinzători. Sunt, sau cel puţin erau, oneşti şi chiar cu o anumită doză de naivitate. Dar se schimbă mult lucrurile, mai ales de când cu această cultură de corporaţie şi cu hoţia la drumul mare care se practică şi aici, la Washington, cu armatele de avocaţi lobbyişti care nu se ocupă decât cu corupţia. E o calamitate ce se întâmplă. Şi unde acum 30 de ani făceai un contract cu o strângere de mână, acum eşti cu armatele de avocaţi după ţine

Sasha Meret. Părinţii au avut o afinitate faţă de Rusia? 

Păi, mama mea e rusoaică din Siberia, de fapt e din Ekaterinburg. Vera, fata care mă ajută, e tot din Ekaterinburg (râde). O coincidenţa interesantă. Şi tata vorbeşte ruseşte şi a avut, într-adevăr, o mare afinitate pentru cultura rusă.

Ce artişti vă plac acum?

Îmi plac mai mulţi. Ai Weiwei, îmi place Anish Kapoor, Tim Hawkinson, un artist din LA care face o artă conceptuală care are şi substanţă şi umor şi tot ce trebuie. Poţi să faci artă conceptuală sub forma a zece trăsnăi pe zi, dacă vrei, dar dacă nu ai şi substanţă, nu mai e fine art. E ce vrei tu, dar nu artă.

Transformă furculiţele şi cuţitele din plastic în artă de lux

Norii nu se mai văd demult, pierduţi în întuneric, dar luminile Manhattanului te conving că fereastra lui Sasha e de fapt un tablou magic, într-o perpetuă schimbare. Ne ridicăm de la masa de tablă din bucătărie şi mergem în studio pentru fotografii. Acum Sasha pare un adolescent. În secunda imediat următoare, îmi spune peste umăr: „Uite, vezi? Acum mă mişc cu totul altfel decât atunci când ai ajuns tu. Pastilele şi-au făcut efectul“. Mă gândesc la Yoda din „Războiul Stelelor“. Până să îmi dau seama dacă domnul Meret citeşte gânduri şi experimentează Jedi mind tricks (n.r. – trucuri psihologice de tip Jedi) pe mine, am ajuns în studio. Ca să îmi amplifice paranoia cu Yoda, pare că pluteşte pe spaţiile înguste dintre lucrări.

 „Mă uit acum cât mai am de lucru şi în loc să mă apuce disperarea că nu o să termin niciodată, sunt „elated“ (n.r. – entuziasmat), sunt într-o stare extatică. Seara, când mă culc, de-abia aştept să se facă dimineaţă, pentru că ştiu că mă apuc iar de treabă. Nici nu pot să dorm prea mult, pentru că sunt într-o stare de frenezie.“

Ajungem în faţa unui ou alcătuit din zeci de linguri albe. Perfecţiunea formei este uimitoare ţinând cont de modulele din care e alcătuit. Seamănă foarte mult cu unul din ouăle de dragon ale lui Daenerys din serialul „Urzeala Tronurilor“. Sasha ia de pe unul din pereţi o folie strălucitoare în care e decupat un design întortocheat. „Ăsta e the fabric of time (n.r. – materialul timpului), din el e alcătuit timpul.“ Îşi aşază „timpul“ pe umeri ca pe o pelerină şi pozează. 

Că tot veni vorba de dragon, sub oul alb se zvârcoleşte o creatură metalică ambiguă care aduce a dragon, Saturn, păun şi farfurie zburătoare în acelaşi timp. De fapt, creatura e încremenită, dar senzaţia de mişcare e uimitoare. În timp ce îl fotografiez, Sasha renunţă destul de repede la mâna neutră şi începe să pozeze cu gura larg deschisă sau cu ochii daţi peste cap. 

„NU AŞ FI FOST UNDE SUNT ACUM FĂRĂ PARKINSON“  

„Eu sunt mai cabotin de felul meu, să ştii. Mai ales când sunt în starea asta, frenetică. Până la urmă, totul e vibraţie, ştim asta cu toţii. Eu când sunt în starea asta creativă, tot corpul îmi intră într-o zonă de vibraţie superioară. Totul se amplifică, simţurile sunt mai ascuţite, puterea de lucru e mai mare. Până şi sistemul imunitar e mai puternic. Scuturile sunt sus. Eu, practic, de zece ani nu am mai avut o răceală, mi-au dispărut toate alergiile. Nici măcar frigul nu-l mai simt.“ De două ore, de când am început discuţia, poartă doar o cămaşă. Eu încă nu mi-am dat jos paltonul.

Se opreşte lângă bustul unui manechin alb, fără braţe, cu faţa vopsită în roşu. Din gât ţâşnesc zeci de lame albe de cuţit ca nişte solzi supradimensionaţi, iar trunchiul îi e încadrat de un „V“ de linguri argintii ce par o armură de samurai. Atinge uşor pieptul manechinului în timp ce îi priveşte chipul. Poziţia capului şi culoarea feţei te duc cu gândul la „Martiriul Sfântului Sebastian“ şi la Poe cu a sa „Masca Morţii Roşii“. Fără să se întoarcă, Sasha Meret vorbeşte:

„Acum ceva vreme, m-a întrebat o cunoştinţă dacă ar fi să o iau de la capăt, de acum 12 ani, aş lua-o pe un drum fără boala asta sau tot pe acelaşi drum?“. Îşi mută încet mâna spre una din zecile de lame albe care ţâşnesc de sub faţa vopsită în roşu. Îi atinge zimţii cu degetul. „I-am spus că aş alege tot asta. Nu aş fi fost unde sunt acum fără ea.“ 

Un material apărut în „Weekend Adevărul“