„Scopul nostru nu este răzbunarea”: mesajul-testament al ultimului dintre procurorii din Procesul de la Nürnberg

A murit ultimul din procurorii din echipa de la Nürnberg, Benjamin Ferencz (foto), cel care, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și pentru o lungă perioadă după aceea, a investigat ororile produse în lagărele de concentrare de la Buchenwald, Mauthausen și Dachau, mai apoi fiind implicat în crearea unui tribunal penal internațional care să judece pe cai acuzați de crime de război.

Experiența sa a fost cu totul excepțională din mai multe puncte de vedere, activitatea echipei de la Nürnberg deschizând atunci un nou capitol în istoria dreptului internațional iar Ferencz, pe atunci cel mai tânăr membru al echipei, avea să înceapă propria aventură juridică, fascinantă și acum pentru că absolut tot ce a demarat așa-numitul „Mic Tribunal de la Nürnberg”, asta după ce a strâns dovezile necesare pentru a le demonstra șefilor săi americani că numărul persoane executate în lagăre trecea de 1 milion de securitate. Ca atare, a spus Ferencz, nu trebuiau judecați doar ce plănuiseră și dăduseră ordinele politice pentru înfăptuirea Holocaustului, ci era nevoie să răspundă și toți, absolut toți dintre responsabilii operaționali ai monstruozității unice cunoscute acum ca Shoah.

De ce ne-ar mai interesa acest lucru în afara consemnării politicoase (și deja considerată mult prea plicticoasă) din cărțile de istorie, cu ce ar fi realmente de stringentă actualitate în momentul în care, măcar formal, Curtea Penală Internațională a emis un mandat de arestare împotriva lui Putin, în speranța că va fi vreodată adus la Haga?

Poate, în primul rând, cel puțin pentru mine, primul argument care m-a făcut să analizez în amănunt pachetele de informații legate de acest personaj exemplar este faptul că provenea din România, fiind născut pe 11 mai 1920 la Șomcuța Mare,  într-o familie evreiască care, la câteva luni după semnarea Tratatului de la Trianon, a emigrat în SUA. Absolvent de Harvard. Mai există un răspuns personal, l-am găsit în obiectul principal de lucru al „Micului Tribunal de la Nürnberg” care a judecat faptele celor din „Echipele morții”, principalul acuzat judecat și apoi condamnat la moarte împreună cu trei dintre ofițerii săi, fiind SS Gruppenfurer Otto Ohlendorf, însărcinat cu conducerea Einsatzgruppe D operațiunilor în zona sudului Ucrainei și Moldova, calitate în care a colaborat strâns în unele momente și cu administrația provizorie pusă acolo de Guvernul Antonescu și cu armata română (vedeți în acest sens cumplitul documentar „Einsatzgruppe”, episodul II, care vorbește în amănunt despre faptele abominabile produse atunci, inclusiv cu depoziții devastatoare ale unor supraviețuitori și a ambasadorului român de acum din Israel).

Foarte importantă a fost atunci, chiar decisivă, deschiderea nouă despre care se spera că va deveni ni normă general acceptată în practica relațiilor internațional care trebuia să spună tuturor că întreaga comunitate mondială învățase realmente ceva din istoria sumbră a conflictelor mondiale succesive și că decisese să impună noi reguli nu numai pentru conviețuire reciprocă, ci și la nivelul comportamentului individual și colectiv. Pentru a face – sau cel puțin asta se imagina atunci – că era definitiv început un drum care avea să interzică apariția unor oameni ca cei judecați la Nürnberg, cei despre care Ferencz avea să afirme că „Uneltele lor erau cele ale morții și viața oamenilor era obiectul jocurilor lor. Dacă acești oameni vor rămâne imuni în fața legii, atunci legea însăși și-a pierdut înțelesul și omenirea trebuie să trăiască în frică”.

Dar, Ferencz a repetat apoi obsesiv acest lucru, asta nu trebuia să însemne un exercițiu orb al răzbunării, ci clădirea cu atenție a unui edificiu juridic al răspunderii colective, cu reguli aplicabile oricui, oriunde, fără deosebire și cu exact același tip de fermitate. Iar această nouă arhitectură juridică trebuia să aibă la bază Carta ONU și șă aibă ca rezultat final o activitate exemplară în cadrul Tribunalului internațional sub deviz „Lege, nu război!”.

Această credință absolută în nevoia de a avea o justiție egală pentru toți l-a făcut să adopte poziții cel puțin incomode sau chiar absolut incomode pentru guvernul american în momentul în care Președintele Bush încerca să convingă unele state să pornească alături de SUA invadarea Irakului, invocând atunci faimoasele „dovezi incontestabile”, în fapt niște falsuri dovedite mai apoi ca în întregime false. Astfel în 2002, Benjamin Ferencz transmitea o scrisoare deschisă publicată doar parțial de The New York Times (noi vă dăm versiunea completă), Ferencz afirmând că „o lovitură militară preventivă care să nu fie autorizată de Consiliul de Securitate, este în mod clar o violare a a Cartei ONU care este obligatorie pentru toate națiunilor...”. Asta după ce, în 2000, scrisese cuvântul introductiv la cartea „George W. Bush. War Criminal? ; The Bush Administration’s Liability for 269 War Crimes”.

 O analiză extinsă apoi și într-un alt cuvânt înainte la volumul din 2010 Blood on our Hands: The American Invasion an destruction of Iraq”.

Și mai adăuga ceva care, pe fond, este (sau ar trebui să fie) îndemnul la înțelepciune politică inclusiv pentru timpul în care trăim: „Este logic că nici o țară care preferă să-și folosească puterea mai degrabă decât să facă apel la supremația legii nu va vota în favoarea (regulilor) statului de drept Există unii oameni care nu cred în supremația legii și, ca atare, preferă se se folosească de puterea militară pentru a-și atinge scopurile așa cum au decis și când au decis acest lucru. Și asta fac la început Statele Unite....Războiul va face ca oameni altfel decenți să se transforme în ucigași în masă...Este inevitabil, fie că ei sau americani, germani sau orice altceva” (Sursa: documentarul Prosecuting Evil).

Și ai noștri? Oricum nu-i pasă nimănui ce părere au ei despre „episodul Irak”, cu atât mai puțin numeroșii noștri generali  și alți gradați scoși pe bandă rulantă în perioada aceea pentru a arăta că avem și noi cu ce. Dar oamenii noștri politici ar trebui să se pregătească poate pentru un viitor în care, așa cum se aude, vor fi multe discuții despre modul în care vor fi aduși în fața justiției responsabilii pentru masacrele de acum. Poate nu numai selectiv, într-un tribunal exclusiv pentru Ucraina sau Burkina Faso, ci pedepsind cum se cuvine toate atrocitățile comise în teritorii ocupate, oriunde ar fi ele.

Mă îndoiesc că se va putea, dar cine știe? Să reamintim, în chip de concluzie, ce afirma Ferencz:

„Crimele împotriva umanității, crimele care au consternat conștiința omenirii precum genocidul, sunt atât de groaznice încât absolut toată lumea are dreptul să le oprească. Nu mai trebuie să permitem ca vreodată să se mai producă asemenea crime. Dar sunt comise și acum și vor fi comise în continuare. Din această cauză am încercat să construiesc ceva pe baza fundației de la Nürnberg”. Poate reuși vreodată un asemenea demers?