Şcoala, munca, ocupaţia

Ce nu e în regulă cu toate acestea? E aceeaşi întrebare care ţi se pune despre o fotografie la care, după ce măreşti, vezi că, de fapt, ce ai crezut că vezi era de un detaliu sau o porţiune a fotografiei. Ceva esenţial lipseşte.

Apar din când în când articole despre faptul că universităţile sunt în poziţie de off-side în raport cu piaţa muncii. Apar periodic anchete jurnalistice în care angajatorii declară că absolvenţii nu ştiu să facă practic lucruri elementare atunci când sunt angajaţi. Apar periodic analize ale diverselor organisme româneşti privind „inserţia”/”absorbţia” absolvenţilor pe piaţa muncii. Ce nu e în regulă cu toate acestea?

Primul lucru: toate constată „ceva”. Acest „ceva” nu e foarte convingător în raport cu întreaga problematică a chestiunii universitate/piaţa muncii. Chiar dacă pare că dă o imagine a problemei. Acest „ceva” extrage din întreaga problematică cifre pentru a le răsfrânge apoi asupra întregului. Ideea este că universităţile sunt carente în a furniza anual absolvenţi competenţi pentru piaţa muncii. Faptul că problema nu este numai una românească scapă din aceste constatări. Şi că există soluţii, unele semnalate şi întrun document al comisiei Europene (European Commission (2011) Supporting Growth and Jobs – an Agenda for the Modernisation of Europe’s Higher Education Systems. Brussels 20.9.2011). În documentul european, economiile avute în vedere sunt însă ale unor ţări dezvoltate, aşa că, atenţie cum citiţi.

Apar periodic anchete jurnalistice în care angajatorii declară că absolvenţii nu ştiu să facă practic lucruri elementare atunci când sunt angajaţi.

Al doilea lucru: constatarea e urmată, de multe ori, de concluzii de tip jurnalistic. Adică, dacă cifrele spun asta, înseamnă că universităţile ar trebui să facă aia. As simple as that! Acestor concluzii le scapă faptul că, pentru a fi formulate ele ar trebui să fie în cunoştinţă de cauză: ori cauza e de aflat în slaba legătură între modelul educaţional centrat pe profesor, cerinţele studenţilor de învăţare şi ceea ce ar dori angajatorul şi piaţa muncii. Anemica legătură între aceşti patru factori apare, de pildă, şi întrun raport din 2009 al ARACIS inspirat, ca multe alte documente de acest fel, din literatura comandată grupurilor de experţi de către UE sau CE (Quality Education for Labor Market). Statele-membre ale UE răspund însă, cum e de aşteptat, în mod diferit, prin practica actului de guvernare. Cîte universităţi din România au realizat astfel de evaluări când, de pildă, analiza/reforma pachetelor curiculare la nivelul specializărilor, dacă e făcută (?!), nu e corelată cu o viziune a statului român privind propria dezvoltare economică, absentă aceasta din urmă, aşa cum observa de curând Guvernatorul Băncii Naţionale.

Al treilea lucru: faptul că analizele, rapoartele privind problematica domeniului nu sunt corelate între ele, iar politicile publice nu sunt corelate cu acestea, produc graba ineficientă sau erori de sistem: scăderea gradului de dificultate a subiectelor la bac sau la evaluarea naţională care are drept consecinţă o calitate mai scăzută a candidaţilor la admiterea la facultate. Sau recenta declaraţie a ministrului Educaţiei: "În acest an, pentru prima dată, cifra de şcolarizare va fi alocată în funcţie de numărul studenţilor care au fost înmatriculaţi în anul academic trecut. Trebuie să adaptăm oferta forţei de muncă la universităţi".

Care e validitatea acestei corelări mecanice, nimeni nu ştie.De fapt, nimeni nu e sigur de cum ar trebui să fie acest grad de dificultate a subiectelor sau dacă corelarea mecanică a numărului de locuri înseamnă în mod real adaptarea ofertei la cerere. Când piaţa muncii dictează totalitar, riscul de a pierde componente mari ale societăţii cunoaşterii nu e imaginar. Când cifrele obţinute pe ideea unor reguli sunt baza previziunii, te poţi aştepta la apariţia lebedei negre, cum formula Nassim Nicholas Taleb în celebra sa carte. Ceva ce va da peste cap totul. Regula care nu are, de fapt, valoare.
 

Observaţi că proiecţia pe termen lung a competenţelor ce vor fi obţinute nu se bazează pe acelaşi tip de proiecţie privind dezvoltarea economiei româneşti. Iniţiativa, lăudabilă, desigur, a ministrului Educaţiei de a inaugura recent platforma online www.joburi - absolvenţi.edu.ro e una dintre acele iniţiative similare cu a astupa hemoragia cu palma goală. O palmă digitală, desigur, dar încă plină de “microbi”. Astfel, nu e tratat pacientul (Educaţia), ci e oferit un service : ţi s-a spart cauciucul, te duci la “service”, dar motorul e, de fapt, varză. Încă odată: introducem manuale digitale, dar şcoala nu are wc sau aviz sanitar; vrem studenţi mai mulţi, dar nu avem spaţii, săli echipate corespunzător, o racordare eficientă la lumea digitală.

Al patrulea lucru: ca să ai o proiecţie a tipului de absolvent compatibil cu dezvoltarea pieţei muncii, ar trebui să ai un cu totul alt sistem de evaluare a performanţei: a profesorului, dar şi a studentului. Disfuncţiile în această situaţie sunt cronice, lasă încă mult loc aleatoriului sau neprofesionalismului. Întrebare: câţi dintre membrii comisiilor de susţinere a lucrărilor de licenţă şi a dizertaţiilor citesc lucrările pentru a le evalua corspunzător? Eu însumi am fost pus în situaţia de a face această evaluare ghidându-mă după o consultare rapidă a acestor lucrări. Nu este fair. Pentru că sunt mulţi studenţi, procesul de evaluare e grăbit, e stresant pentru toată lumea şi nu permite dialogul: ce ar trebui evaluat este, de fapt, modul de a judeca, de a gândi folosind cunoştinţele acumulate al studentului în raport cu subiectul tratat în lucrare. Pentru ce este notat studentul atunci când susţine oral lucrarea? Adesea pentru trei lucruri distincte: lucrarea scrisă, susţinere verbală şi prezentarea PPT. În facultate, cel mai adesea, studentul nu este antrenat în scrierea acdemică, vorbirea în public, realizarea PPT. Vorbim despre o notă care se dă pentru o probă de examen dar care înseamnă trei abilităţi/competenţe distincte.

În domeniul ştiinţelor socio-umane pericolul erorii prelungite este atât de mare în ce priveşte standardele minimale privind evaluarea studenţilor încât relaţia Şcoală-Muncă-Ocupaţie e viciată continuu. Stresul cadrelor didactice e şi el pe măsură având în vedere atenţia faţă da fraudarea lucrărilor prin preluări ilicite, copy-paste-uri sau plagiat. Vânzare-cumpărarea lucrărilor  se pare că e o practică obişnuită. Preluarea din locuri de pe internet pe care niciun soft nu le poate identifica este, la fel, o practică. Profesori-coordonatori care cedează şi nu mai ghidează studentul, ci acceptă ca atare lucrările, pentru că “sunt multe”, nu e un fapt rar. Toate cele de mai sus arată că universitatea ar trebui să îşi reconsidere fundamental practicile privind reforma curiculară, sistemul de evaluare şi corelarea cu dezvoltările din mediul economic şi al mediului de business.

Din păcate, nu sunt singurul care o vede, situaţia Educaţiei e mai degrabă blur-ată de decizii de tip politic care nu au o miză educaţională, de inerţia de sistem care prezervă moduri ale unei culturi care se excită la performanţa individuală şi nu la aceea de sistem. Raportările triumfaliste privind olimpicii, câştigătorii de concursuri regionale, europene sau mondiale, adaptarea rapidă la cerinţe de sistem european în Educaţie ş.a. nu pot ascunde defecţiuni mari privind procesarea corectă, în timp, a marilor idei, convenabile pentru România, în domeniul educaţional. Sunt convins că o conlucrare onestă (de ce râdeţi?), performantă, în cunoştinţă de cauză, ar pune interesele societăţii româneşti pe primul plan şi ar permite Educaţiei să armonizeze Şcoala, Munca şi Ocupaţiile astfel încât elevii, studenţii să fie realmente în centrul actului educaţional.

Nu ştiu de ce încă mă bucură o lucrare de licenţă sau una de disertaţie unde văd pasiunea pentru subiect, o gândire dinamică, o cunoaştere bună a temei şi, mai ales, credinţa că lucrarea e numai un pas pe un drum ce va deveni mai promiţător. Am putea contribui mai mult, mai bine la această promisiune. Fără promisiunea unui viitor pentru acest om care se pregăteşte acum, prezentul se prelinge printre degetele culturii digitale.