Şcoala de după-amiază – o nerozie!

O întreb pe mama cine a avut o şcoală mai uşoară: nepoţii sau noi, copiii ei. Şi-a crescut cei trei copii, iar acum continuă cu nepoţii. Are termen de comparaţie, aşa că îmi pot verifica revolta faţă de învăţământul românesc. Iar revolta aceasta a fost dublată de două experienţe personale: cea de mamă şi cea de membru în Comisia de educaţie din Camera Deputaţilor.

Ambele situaţii mi-au permis să văd limitele acestui sistem, limite susţinute infamant de decidenţii politici care s-au perindat prin funcţii ministeriale.

Se spune că un popor e cu atât mai uşor de controlat şi dominat cu cât e mai needucat şi cu cât are o sănătate precară. Am mari îndoieli că politicienii noştri păstrează Educaţia şi Sănătatea în topul celor mai neperformante domenii, bazându-se pe această constatare. Pur şi simplu e un mixt de prostie, ineducabilă nesimţire şi indiferenţă, caractere impenitente pe care le descoperim cu o constanţă îngrijorătoare  înşurubaţi în funcţii.

Mama spune că, pe vremea mea – adică a copiilor ei - se făcea şcoală, dar tot ea îmi spune că nepoţii ei au un regim mult mai dur. „Voi aveaţi timp să vă jucaţi, să bateţi mingea în curte“, ceea ce e absolut adevărat.

Nu vă grăbiţi să îmi explicaţi că cei de acum nu mai au timp să bată mingea în curte, pentru că sunt toată ziua cu ochii în laptop sau în telefon. Eu nu vorbesc aici de aceste atracţii care apar pe parcurs. Eu spun despre cum şcoala te îndepărtează de şcoală, cum cei mai mulţi copii termină bine şi foarte bine şcoala primară şi cum în gimanziu încep să se piardă şi se pierd atât de mult şi bine că nu îi mai poţi recupera. Că şcoala cel mai adesea înseamnă teme şi teste.

Înţeleg şi la ce se referă mama – (aud adeseori această afirmaţie nostalgică pentru şcoala de “dinainte”, admiraţie care ma revoltă prin suficenţă) - când susţine că şcoala de pe vremea copiilor ei, adică şcoala pe care am făcut-o noi, cei trei fraţi - era cu sens. Pe vremea de „dinainte”, ceea ce se făcea în şcoala românească era suficient ca să te integreze în societatea socialistă multilateral dezvoltată. Drept urmare, era o concordanţă între şcoală şi piaţa muncii. Da, avea o coerenţă sistemul raportat la societatea aceea. Era normal să studiez sămănătorismul, poporanismul sau alte –isme, să învăţ Alecsandri şi “Iarna pe uliţă”. Pentru că eram pe uliţă şi “vedeam” ce citeam. Dar acum? Acum ce coerenţă e între ce se predă la şcoală – chiar evit, în cunoştinţă de cauză să folosesc verbul a învăţa - si dinamica de pe piaţa muncii? Cine sunt cei care predau copiilor? Aţi avut vreodată curiozitatea să vă uitaţi pe diplomele de absolvire ale tinerilor profesori? Sau în ce măsură vârstnicii profesori ţin pasul cu domeniul lor? Cu noile metode de predare?

Sunt enorm de multe de făcut şi schimbat în învăţământ şi nu îmi propun acum să reiau inventarul tuturor traumelor sistemice şi nici să pun la cale de-a valma revoluţii şi rezoluţii. Există însă un rău care se amplifică pe an ce trece. În loc ca Ministerul să încerce să tempereze măcar câteva aspecte la îndemână, din contră, priveşte cu aceeaşi obrăznicie înrăutăţirea sistemului.

Se vorbeşte mult despre cum părinţii pierd contactul cu odrasla, cum trebuie create programe de nutriţie pentru a corecta apucăturile nesănătoase ale adolescenţilor, cum tânara generaţie şi-a făcut un obicei tot nesănătos să se culce târziu şi să se trezească la fel de târziu. Şcoala dă un ajutor nesperat pentru întreţinerea acestor tare de comportament adolescentin. Cursurile de după-amiază sunt cel mai bun context. Iar Ministerul nu doar că nu intenţionează să restricţioneze cât se poate acest imbecil de sistem, ci chiar îşi găseşte justificări la fel de nesimţite pentru a-l extinde.

Acest ciclu de după-amiază poate fi masiv limitat, până la desfiinţare. Dar noi ne agităm – noi, părinţii - doar la început şi la final de an şcolar. Apoi, tăcem isteric timp de un an. Urmărim convulsiv lipsa de preocupare a ministerului, Guvernului şi administraţiei locale în faţa problemelor care se adaugă an de an.

Şcoala de după-amiază poate fi desfiinţată. Soluţii există, iar faptul că funcţionarii invocă pretextul că nu sunt spaţii e fantoma cu care ne sperie. Sunt spaţii! Chiar şi de închiriat!

Dacă sunteţi de acord să ne mobilizăm pentru a le impune guvernanţilor să rezolve această problemă, un prim pas e să semnăm cât mai mulţi petiţia pentru desfiinţarea acestui sistem.

O găsiţi aici.