Scamatorul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Erotocrit

Hamlet şi actorii! Adrian Titieni îl vede mai mult ca pe un teoretician al spectacolului, pe când mine mi se pare un om care nu poate să fie spectator. Când mă gândesc la Hamlet, îmi vine imediat în minte foiala lui din timpul spectacolului, deloc o participare emoţională, ci una critică, de construcţie.

Este ca acel privitor incomod care, fie că se uită prin sală, fie că le spune actorilor ce au de făcut, iar din când în când mai şi completează subiectul. I-ar fi prins bine să joace, are nevoie de rolul supremului manipulator, care este actorul. Ce zic eu actor! Magician ori chiar Scamator, cum era numit prin acea perioadă a Renaşterii. Şi-uite-aşa sunt deja în lumea veche, când actorii erau saltimbanci, vrăjitori şi maeştrii ai jocului general. Cam pe când la Globus se juca Hamlet, în Bucureşti venise o trupă de panglicari, la care se holba tot târgul, adunat în jurul unui pod peste Dâmboviţa, nu departe de Piaţa Naţiunilor Unite de azi. Pe acest pod, impozant, clădit în poarta stolnicului Constantin Cantacuzino, era improvizată scena.

După cum scrie în Cronica Bălenilor, un artist hindus a reuşit să lase cu gura căscată de uimire tot Bucureştiul: şi-a dat jos turbanul de pe cap, făcut dintr-o pânză neînchipuit de lungă, şi l-a aruncat spre mulţime. Omenii îl ţineau întins, fără să se obosească prea mult, iar acrobatul păşea pe acestă eşarfă ca pe un val de spumă, fără să i se simtă paşii. 

Dar în afară de aceste trupe, mai erau şi actorii totali, care jucau singuri, trecând prin  târguri,  înfăşuraţi într-o pelerină de vise.

O istorie pe tema asta se găseşte printre textele culese de Haşdeu. Este vorba despre o povestioară comunicată de învăţătoarea Liuba Sofronie, în anul 1885, ale cărei rădăcini se pierd în istoria neştiută.

Un „comediant“, spune ea,  apare într-un sat, iar lumea este fascinată de întâlnirea cu el. Îşi lasă treburile şi-l ascultă pe acest om, care le povesteşte despre o trăsură cât un palat, trasă de un biet cocoş. Povestea era uluitoare, iar pe parcurs, a apărut chiar caleaşca - poleită, cu perdele şi cu vizitiu împopoţonat, cum nimeni nu mai văzuse. Iar un cocoş, cu pălăriuţă roşie, se opintea din aripi, trăgând matahala după el.

În acest punct al spectacolului, apare o fată, care fuse până atunci prin pădure, s-adune iarbă pentru gâşte. Prin ochii ei, lucrurile se vedeau altfel, de cum le povestea scamatorul. Pe o mică scenă improvizată, un cocoş, sufocat de un fes roşu, încălţat cu cizmuliţe de marochin, târa după el o cochilie de melc, fâţâîindu-se de colo până colo.

Fata a privit un timp şi, contrariată de uluirea celorlalţi, a-nceput să ia peste picior spectacolul. Supăraţi, spectatorii au contrazis-o, convinşi că un cocoş fabulos era înhămat la o trăsură adevărată.

Magicianul îi vrăjise. Numai fata aceasta, venită din pădure, scăpase de influenţa străinului, care ştia să ţină sub puterea lui minţile oamenilor. Rostise câteva cuvinte şi le suflase peste feţe fumul visătoriei, aşa cum fac toţi actorii. Apoi dăduse drumul cocoşului, în timp ce le povestea despre neînchipuita trăsură. Cuvintele de miere, fumul toropitor şi mai ales dorinţa unanimă de a vedea auritul vehicul le învăluiau încă minţile.

În schimb, fata era neatinsă de vrajă. Scamatorul a înţeles imediat care era cauza şi, pe un preţ bun, a cumpărat iarba pe care o culesese din pădure, pentru că în mormanul acela se afla şi o planta rară, greu de deosebit între bălăriile obişnuite, despre care se spune, printre multe altele, că întăreşte caracterul celor care o culeg. Or, fata nu ştia ce armă invincibilă culesese, aşa că vinde iarba, devenind vulnerabilă.

Comediantul, cum îl numeşte povestitoarea, s-a apropiat de ea şi, şoptindu-i la ureche un descântec simplu, a făcut-o să creadă că se află în mijlocul unei ape, gata să se înece. Speriată, fata a început să ţipe, iar oamenii au luat-o peste picior, fără să mai fie atenţi la spectacol. Străinul şi-a strâns la iuţeală catrafusele şi s-a şi făcut nevăzut.

 Deşi sătenii au uitat curând de vizita acestui scamator, păţania fetei, care avusese vedenii, le-a rămas pentru totdeauna în minte. Din povestea cocoşului nu rămăsese nimic, pe când fata era vie, şi în permanenţă sub ochii lor.

Ea şi-a pierdut credibilitatea şi niciuna dintre faptele ei viitoare n-a mai contat.

Pentru culegătoarea de plante, întâlnirea cu scamatorul nu fusese decât o întâmplare de care îi era ruşine să-şi aducă aminte. Ea nu se întrebase niciodată pentru ce îi trebuiau acestuia buruienile ei. Dintre toate faptele întâmplate n-a rămas decât forţa unui comediant de a schimba nu doar viziunea de moment a unui sat, ci şi destinul unei fete, care îndrăznise să strice vraja unui spectacol.

Am ales ca ilustraţie un desen din secolul al 18-lea, făcut de Petrache, logofătul, ca ilustraţie la Erotocrit. Personajele nu sunt nici pe departe înrudite cu cele din poveste, dar sunt două persoane surprinse într-un act de mare teatralitate şi îmi place să-mi imaginez că întocmai ca ele arătau  fata şi scamatorul din povestea descoperită de Liuba.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite