„Samson şi Dalila“ provoacă la Opera maghiară

Dorind să includă în repertoriu lucrări de factură diversă, în parte mai rar cântate sau readuse pe afiş după multă vreme, Opera Maghiară din Cluj a propus o nouă producţie cu Samson şi Dalila de Saint-Saens, lucrare extrem de ofertantă deopotrivă pentru regizor şi interpreţi, atât prin muzica superbă, cât şi prin posibilitatea de a imagina o desfăşurare scenică fastuoasă.

Şi tocmai de acea, directorul Szep Gyula a apelat la un regizor deja binecunoscut şi la noi - Korcsmáros György din Ungaria - apreciat pentru montările realizate la Oradea sau la Timişoara, optând de această dată pentru o abordare ce îmbină tradiţia cu elemente „mai altfel”, deşi personajele evolează pe coordonate „clasice”. Plasată într-un decor (aproape) fix (coloanele, arcada şi treptele delimitând cumva spaţiul în care se petrece mai toată acţiunea, lateralele scenei fiind rezervate, în general, corului şi, uneori, balerinilor - decoruri Lőrincz Gyula-, un spalier şi profilarea umbrelor supradimensionate pe fundal amintind mai curând de arta japoneză), drama aduce în prim plan, personaje bine conturate; filistenii îmbrăcaţi în roşu, evreii în cenuşiu, dar Samson poartă veşminte în alb şi negru, poate mai aproape de specificul unui rocker-haiduc, având chiar şi ochelari de soare, asemeni lui Abimelech, în timp ce balerinii - în roşu şi negru - sugerează  atmosfera de cabaret (costume Amalia Judea). Cortina se deschide dezvăluind imaginea unui templu, cu elemente de cult specific iudaice, dar soldaţii filisteni îi obligă pe evrei să înlăture toate acestea pentru ca interiorul să se transforme într-o posibilă discotecă, aspect devenit însă elocvent abia în ultimul act, prin ledurile albastre ce luminează coloanele, chiar camera Dalilei păstrând acel cadru. Dacă la început, tânăra îi spală picioarele lui Samson într-un lighean, eroul are lângă el un... laptop, care desigur contrariază (nu doar) prin contrastul flagrant între cele două „civilizaţii”, amplificat şi totodată (probabil) derutant pentru mulţi dintre cei aflaţi în sală şi prin faptul că, după scena „de dragoste” consumată pe un pat alb acoperit de balerine cu o enormă pânză roşie, Dalila se ridică victorioasă ţinând în mână un... stick (greu de „decodat” de la distanţă) în care stă... puterea lui Samson. Conform legendei, eroul poartă plete, pe care filistenii le taie după ce află că acela este secretul forţei sale speciale, dar în acest caz, Samson îşi păstrează pletele neatinse, este însă închis într-o cuşcă (mai curând colivie), în jurul său dansând balerine sumar îmbrăcate, soldaţii împungându-l cu suliţele, pentru ca în final, o tânără sexy (versiunea... copilului imaginat de autor) să-l elibereze, iar el, invocând divinitatea, pare să detoneze o grenadă sau o bombă aruncată peste discotecă; dar coloanele nu se prăbuşesc, ci doar jocul de lumini şi căderea filistinilor „seceraţi” trimit cu gândul la pedepsirea acestora, nicidecum la dărâmarea „templului lui Dagon”. În camera Dalilei există şi o oglindă înclinată astfel încât să reflecte... patul, în alte scene tânăra... blondă îl sărută pe Marele Preot, apoi bea şampanie, aruncând din pahar şi asupra lui Samson (închis în cuşcă), orbirea acestuia deducându-se abia când cade pe trepte la ieşirea din „închisoare”, susţinut de acea fată; celebra Bacanală nu are nimic lasciv, senzual, ci poate ceva din dezlănţuirea de cabaret, restul momentelor coregrafice reducându-se la câteva mişcări repetitive de „mângâiere” a personajelor pe care le înconjoară (coregrafia Melinda Jacab). Fără a fi modernă sau în spiritul „grand opera”, montarea oferă o imagine reuşită, cu o anume grandoare, plasând acţiunea mai aproape de zilele noastre, dar într-o epocă nedefinită.         

Sub aspect muzical, spectacolul a avut echilibru şi unitate, pentru că soliştii au etalat glasuri ample, de calitate, care s-au şi potrivit în relaţia timbrală, mezzosoprana Veress Orsolya punându-şi în valoare vocea frumoasă, egală în registre şi bine condusă (unele acute riscând stridenţa), jocul de scenă corect şi nuanţat conform cerinţelor regizorale, neavând însă acea expresie seducătoare, cu încărcătură voluptoasă, prin care să devină irezistibilă, insinuările şi mimarea unor sentimente nefiind încă destul de subliniate şi diferenţiate, lăsând impresia că într-adevăr îl iubeşte pe Samson; acesta, în interpretarea tenorului Marius Budoiu (invitat de la Opera Română), a avut forţă, anvergură şi incisivitate, solistul reconfirmând faptul că ştie că cânte în stilul muzicii franceze, dar şi să contureze pregnant datele personajului întrupat, acum cu o implicare aparte; şi de această dată, baritonul Balla Sandor a încântat prin anvergura şi materialul vocal generos, cu totul remarcabil, pus în valoare şi printr-o expresivitate inteligentă, creionând un Mare Preot masiv, dur şi credibil, iar Szilagyi Janos a avut prestanţă şi mai ales o voce de bas „neagră”, de tunet, extrem de potrivită în Abimelech, distribuţia fiind completată la nivel performant de către Köpeczi Sándor, Rétyi Zsombor, Rigmányi István sau Peti Tamás Ottó. De asemenea, corul a sunat bine (pregătit de Kulcsar Szabolcs), în general omogen, iar orchestra a evoluat la un nivel deosebit, cu supleţe şi o paletă coloristică bogată, dirijorul Horvath Joseph conducând cu siguranţă şi precizie, conferind şi transparenţa şi strălucirea necesară scriiturii romantice franceze, fără excese şi mai ales fără a acoperi soliştii, într-o coordonare fluentă între fosă şi scenă.

Pus la punct cu minuţie, spectacolul cu Samson şi Dalila a dovedit încă o dată că Opera Maghiară beneficiază de un ansamblu de reală valoare şi de solişti pe măsură, capabili să abordeze partituri solicitante din cele mai diverse „zone” stilistice, ceea ce, în sine, este o performanţă cu care teatrul se poate mândri. Şi dacă o sală arhiplină a aplaudat entuziast, înseamnă că readucerea lucrării pe afiş şi maniera în care a fost pusă în scenă au captat atenţia melomanilor şi deci au marcat un nou succes... nu doar de palmares, ci cu siguranţă „de cursă lungă”.