Să fie sănătoasă capra vecinului, dar nu în grădina altora!

Aprigele discuţii pe tema pensiilor militare au adus în scenă mult populism şi puţine argumente.

Printre teoriile lansate din zona nomenklaturii rezerviste a fost şi cea a caprei vecinului. Inamicii pensiilor cu adevărat nesimţite, de peste 7.000 de lei în condiţiile trecerii în rezervă la mai puţin de 50 de ani, au fost afurisiţi de tot neamul lui Moş Teacă. Iar comparaţia cu pensiile civile, infinit mai mici decât cele militare, a declanşat reacţia perversă a rezerviştilor privilegiaţi (mulţi dintre ei, stâlpi ai dictaturii ceauşiste): comuniştilor, ne întoarcem la egalitarism?! Plus ironia aferentă: adică, vreţi să moară şi capra vecinului?!...

În acest caz, vecinul posesor de capră este militarul rezervist. Problema nu e că el are o capră, ci că vrea s-o pască în grădina altora.
Dacă pensiile militarilor ar fi plătite din fonduri extrabugetare, n-ar fi nicio problemă. Dacă banii ar pica din Lună, ar fi aduşi de marţieni cu farfuriile lor zburătoare sau ar fi cadou de la NATO, ba chiar şi de la defunctul Tratat de la Varşovia, ne-am bucura să vedem rezervişti cu pensii şi de 10.000 de euro. Banii ar susţine consumul şi ar mişca economia.

Dar cum asemenea miracole nu se întâmplă, pensiile militarilor sunt plătite din teşchereaua publică. Miliarde de euro sunt scoase anual din bugetul ţării şi băgate în fondul de pensii, al cărui deficit a ajuns la cote astronomice. Aşadar, salariaţii români de azi susţin fondul de pensii şi direct (prin plata CAS), şi indirect (prin taxele şi impozitele către bugetul statului). Asta înseamnă o dublă povară pe segmentul activ al societăţii.

Mai există însă şi o a treia povară: cea pusă pe generaţiile viitoare. Salariaţii de peste 10-15 ani vor munci din greu pentru a returna împrumuturile externe făcute acum. Ei bine, o parte dintre aceste împrumuturi este folosită tot pentru plata pensiilor şi a ajutoarelor sociale.

Pensiile rezonabile nu sunt o problemă: este obligaţia naţiunii române să le susţină cu sfinţenie. Revoltătoare este doar pretenţia unor privilegiaţi de a le fi plătite în continuare, din bani publici, pensii ori salarii nesimţite. Este ca şi cum aceşti privilegiaţi ar veni la tine şi ţi-ar spune: vecine, am şi eu o capră, te rog să-i dai mâncare, apă şi tot ce-i mai trebuie. Iar dacă zici nu, ar începe să urle: aha, vrei să moară capra vecinului!...

Problema e că fiecare om are o capră de întreţinut, iar păşunea nu e nesfârşită. Dacă merg prea mulţi bani la pensiile militarilor, sigur că vor rămâne prea puţini pentru pensiile civililor. Iar dacă la un moment dat va exista un surplus financiar, acela nu trebuie distribuit automat unei singure categorii. Corect este, în acest caz ipotetic, să măreşti punctul de pensie, astfel încât să beneficieze toţi pensionarii. Dar mai întâi trebuie să-i aşezi pe toţi într-o grilă onestă.

În concluzie: să nu moară capra vecinului, dar nici să nu pască în grădina mea! Dacă vecinul vrea să aibă capră, îi doresc succes. M-aş bucura să aibă nu una, ci o sută, toate frumoase şi bune de lapte. Dar să şi le pască pe moşia lui, nu să dea buzna cu ele în zăvoiul meu, pentru ca apoi să se laude ce capre frumoase are!