Rusia să fie înfrântă în Ucraina, dar nimic mai mult: așa arată, din punctul de vedere al Franței, dilema NATO și UE

Până la urma urmei, la nivelul statelor care contează în ecuația globală, există oare vreo urmă de acord politic și de viziune comună în ce privește soluțiile militare și de securitate în relația UE/NATO/Federația Rusă care să arate care ar fi și șansele reale de încheiere într-un fel sau a altul a conflictului din Ucraina?

Este din ce în ce mai vizibil că acest acord există, puternic și foarte bine conturat pe plan declarativ, dar cu mari probleme în rest, ceea ce nu face decât să ofere certitudinea că tragedia din Ucraina este foarte departe să poată fi încheiată. În acest context este foarte semnificativă și importantă poziția exprimată de Președintele Macron al Franței care a spus că

„...doresc înfrângerea Rusiei în Ucraina și vreau ca Ucraina să-și poată apăra poziția, dar sunt convins că finalul nu se va rezolva cu mijloace militare...Nu cred, așa cum o fac alții, că Rusia trebuie învinsă total, să fie atacată pe propriul ei sol. Asta nu a fost niciodată poziția Franței și nu va fi niciodată...Ceea ce trebuie azi este ca Ucraina să ducă o ofensivă militară care să pună în dificultate frontul rusesc în scopul de a provoca o întoarcere la masa negocierilor...niciuna dintre părți nu poate câștiga pe deplin...nici Ucraina, nici Rusia, căci efectele mobilizării nu sunt atât de importante cum se prevedea...”.  În final, poate cel mai important semnal pe această linie a ambiguității europene: Macron a estimat și că „toate celelalte opțiuni la sistemul actual în afară de Președintele Putin”, îi apar mai fi mai „rele” decât actualul președinte rus, cu referire la posibilii succesori de tip Patrușev sau Progojin: „chiar credem în mod sincer că o soluție democratică urmează să apară din mijlocul societății ruse după acești ani de presiune dură și în plin conflict? Îmi doresc asta din tot sufletul, dar nu cred că e posibil”.

Între timp, Rusia își continuă îndepărtarea, dincolo de punctul de rupere, de principalele instituții democratice ale lumii occidentale. Astfel, pe 16 februarie, deputații din Duma de Stat au aprobat retragerea Rusiei din cele 21 de Convenții ale Consiliului Europei, în acord cu decizia Moscovei din martie anul trecut.

Și nu numai atât. Viaceslav Volodin, liderul Dumei de Stat, a declarat că, din moment ce instituțiile Consiliului Europei nu mai sunt în stare să-și îndeplinească atribuțiile și să reprezinte interesele tuturor statelor membre, Rusia vrea să treacă la acțiune:

„Instituțiile Consiliului Europei sunt putrede până la rădăcină...Iată de ce trebuie să ne gândim la crearea unei noi organizații și să facem totul pentru ca acest lucru să devină realitate, astfel încât principiile pe care le practicăm, protejăm și promovăm în relațiile internaționale – respect mutual, absența de standarde duble, non-intervenția în treburile suverane ale altor state, respectul pentru cultura, tradiția, istoria și limba lor – să fie puse la baza fundației existenței operaționale a acestei noi organizații”.

Doar atât? Declarații de intenții fără altă valoare decât de a provoca rumoare și oarece neliniște pe piețe? Orice este posibil în această perioadă de turbulențe dar – și poate acesta este sensul profund al mesajului francez – lucrurile ar putea degenera dacă, în viitorul foarte apropiat, după cum umblă zvonurile insistente în unele capital că, după ce Rusia a fost suspendată de la orice participare la activitățile OECD, s-ar pune problema ejectării Rusiei din Organizația Mondială a Comerțului (unde fusese primită în aprilie 2011, după 18 ani de negocieri) și din G20.

Nimeni nu știe cât de departe se pot muta piese ofensive în acest context în care pierderile economice create de crizele care continuă să se suprapună sunt realmente uriașe și că încep să răbufnească nemulțumiri sociale care deja duc la mișcări sindicale masive. Occidentul mizează pe rezerve și teama tradițională ață de agresivitatea Rusiei și Chinei, Rusia pe nemulțumirile statelor care se despart de zona de influență americană și își caută o altă formulă de cooperare internațională. 

Macron, cu spectrul unei foarte apropiate greve generale pe termen limitat în țara sa, încearcă acum un drum de mijloc între Rusia și Ucraina,  încercând să mulțumească pe toată. Nereușind deocamdată nimic concret, altceva decât adâncirea perdelei de ceață după care să vedem ce iese după ce se vor înfrunta, în Ucraina, ofensivele de primăvară ale celor doi adversari de moarte.

Cine rămâne în picioare, pesemne că va avea sprijinul diplomatic al Franței pentru a amorsa intenții de negociere.  Și, cel puțin pentru acest moment precis, una dintre predicțiile lui Macron pare să se confirme pe zi ce trece: Europa intră în logica economiei de război iar jocul copilăriei noastre „Țară, țară vrem ostași!” devine parcă realitatea cotidiană a unui vis urât. Întrebarea este cine face acum cercul și cine-l poate sparge...