Rude bune şi neamuri proaste

Groucho Marx şi Woody Allen au întemeiat un stil şi o viziune care au presupus un permanent înot contra curentului.

"Nu-mi puneţi gheaţă în băutură. Ocupă prea mult loc". (G.M.) „În Los Angeles, gunoiul nu se aruncă. Se transformă în showuri de televiziune". (W.A.) „Dacă am nevoie de un medic, sun la cel mai apropiat teren de golf". (G.M.) „La un moment dat, mafioţii au pus stăpânire pe baletul din New York. La un spectacol cu «Lacul lebedelor» s-au pariat mulţi bani pe lebăda care avea să rămână în viaţă". (W.A.) „Nu vreau să fac parte din niciun club dispus să mă accepte ca membru". (G.M.) „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i ce planuri ai". (W.A.) „Era atât de deprimat, încât a încercat să se sinucidă inspirând lângă un armean". (G.M.) „Ultima dată când am intrat într-o femeie a fost când am vizitat Statuia Libertăţii". (W.A.) „O cunosc pe Doris Day dinainte de-a fi virgină". (G.M.) „Nu numai că nu există Dumnezeu, dar ia încercaţi să găsiţi un instalator în weekend". (W.A.)

Nu mă îndoiesc că aţi dezlegat rebusul identitar. G.M. e Groucho Marx, iar W.A., Woody Allen. Cei doi sunt rude bune, deşi nu genealogia îi adună în aceeaşi familie. Dincolo de amprenta etnică, Marx şi Allen au în comun cinematograful şi literatura. Ambii sunt nume de calibru, ceea ce nu i-a scutit de păreri casante şi judecăţi aspre. E-adevărat, cei doi n-au menajat pe nimeni şi nimic. Groucho Marx şi Woody Allen au întemeiat un stil şi o viziune care au presupus un permanent înot contra curentului. Rar au trăit la Hollywood şi în cultura americană inamici mai caustici ai stupizeniei, snobismului şi convenţiilor. Rar le-a fost dat celebrităţilor, mondene sau politice din New York şi Los Angeles să încaseze adevăruri fără anestezic şi să fie siliţi să se uite într-o oglindă care le mărea cusururile. Rar au existat spirite mai efervescente care să se unească împotriva clişeelor, prejudecăţilor şi neamurilor proaste.

Poate că, la un moment dat, un editor român va publica fie volumele de panseuri ale lui Groucho Marx, fie povestirile strânse sub titlul „Memoirs of a Mangy Lover"(„Amintirile unui amant flenduros"). Până atunci, e de salutat apariţia unui al doilea volum de Woody Allen în librăriile noastre. După „Anarhie pură", actorul-regizor propune acum „Apărarea invocă nebunia" (Editura Humanitas, traducere de certă calitate a Ruxandrei Ana), o culegere de proză scurtă care adună patruzeci şi şase de poveşti selecţionate de autor pentru un volum de gală. Allen e acelaşi din antologiile de „viţuri": abraziv, derutant, sardonic, uneori exasperant şi gata să contrarieze pe toată lumea. Poate tocmai de aceea mulţi l-au arătat cu degetul şi s-au grăbit să-l acopere cu etichete nemăgulitoare (inadaptat, atlet al frustrărilor, revanşard etc.) Hotărât lucru, Woody Allen nu e un ins comod - nici pe platoul de filmare, nici între coperţile unei cărţi.

Asta nu înseamnă că trebuie să-i refuzăm recunoaşterea literară şi să-i contestăm meritele. Allen e un as al persiflării şi un maestru al parodiei. Spiritul lui ludic se vădeşte în toate prozele din „Anarhia invocă nebunia". Într-una dintre ele, un revoluţionar mexican îşi terorizează camarazii cântând întruna „Cielito lindo" la chitară, până când e suprimat. În alta, un magician recurge la o cutie a timpului şi trimite un american dornic de palpit etoric în paginile romanului „Doamna Bovary". În a treia, doi oameni măcinaţi de complexe joacă şah prin corespondenţă, urmărind să se anihileze reciproc. Într-o lume dominată de încruntături, jigniri şi complicităţi, volumul lui Woody Allen poate fi compresa care ne răcoreşte fruntea. Căci e de compătimit cel care, fie şi în vremuri triste, îşi pierde obiceiul şi plăcerea râsului.