#rosiamontana: Corturile şi imperiul - un protest tânăr, cu sticle şi biciclete
0
"All I wanna say is that they don't really care about us!". Iar şi iar. Repetitiv. Timp de o oră. Bulevardul Elisabeta. Punctul zero al Bucureştiului. 1.000 de tineri au ocupat asfaltul, s-au aşezat pe jos şi protestează. Feţele lor ar putea fi văzute în Vama Veche, pe plaja Corbu sau în cluburile din Bucureşti. Dar ei sunt aici şi bat cu sticlele în asfalt. Sunt omogeni ca mesaj şi eterogeni ca oameni. A doua zi de #rosiamontana.
Încep cu încheierea. M-am retras spre redacţie la ora 1.45 noaptea. În piaţă mai erau încă 400-500 de oameni. Ca niciodată, chiar şi jandarmii au părut mai relaxaţi, deşi erau mobilizaţi 200. S-au aşezat în dube, aşteptând ca tinerii să plece spre case. O vor face. Poate vor reveni. Cine ştie.
Lideri şi participanţi
Pentru mine, având experienţa protestelor anti ACTA de la începutul geros de 2012, evenimentul de pe Facebook care anunţa un protest anti exploatare la Roşia Montana pe 1 septembrie a fost privit cu reticenţă. A fost privit aşa pentru că la ACTA 40.000 de oameni au dat Join Event, dar au fost 1.000 în piaţă. Cei 9.000 de participanţi virtuali s-au transformat în 4 - 5.000 în seara de 1 septembrie. La o zi distanţă, aproape 2.000 de oameni au venit în Piaţa Universităţii.
Sunt chipuri prospete, tinere. Li se vede furia pe faţă. Oare speră ceva? Eu sunt un pesimist. Ei par că vor doar să fie aici până când li se rup sticlele. Pentru că în seara trecută, singurele lucruri sparte au fost sticlele bătute obsesiv în asfalt şi tobele.
Se adună în jurul Fântânii de la Universitate în jurul orei 19.00, iar la ora 20.30, când ajung, erau deja 1.000 de oameni înghesuiţi. Jandarmii bine plasaţi în dispozitiv nu-i lasă să ajungă pe stradă. Nu îmi sunt simpatici liderii protestelor. Claudiu Crăciun, profesor universitar la SNSPA, lider al protestelor de anul trecut şi participant fidel în emisiunile Antenei 3 mi se pare că se foloseşte de protest pentru a se erija în lider. Nimeni poate nu are curajul să ia megafonul, poate şi pentru că protestul anti-Roşia Montana pare diferit. Nu are lideri. Are grupuri, grupuleţe, ca tinerii grupaţi în jurul focului la Vama Veche. Toţi strigă aceleaşi mesaje: "Uniţi Salvăm Roşia Montana!". Nu tac.
Jandarmii par relaxaţi. Au căştile cu ei, sunt atenţi la comanda din ureche, dar discută cu participanţii. Ce poţi să-i faci tinerei roşcate, de un metru şi 60 de centimetri care vine la tine să-ţi explice de ce e rău cu Roşia Montana Gold Corporation? "Uite, ia şi notează numărul meu de telefon, că ieşim şi la o cafea să discutăm mai multe", îi spune unul dintre jandarmi unui protestatar de 25 de ani care îi explică situaţia.
De la Fântâni la Elisabeta
Fântâna de la Universitate, spaţiu tradiţional de organizat proteste în Bucureşti, devine prea mică pentru spiritul protestatarilor. O seară fără ocuparea asfaltului pare o seară fără mesaj. Televiziunile filmează. Mă uit mai târziu peste o transmisiune exagerată de la Realitatea. Reporteriţa spune că a fost îmbrâncită. Nu am cum să o contrazic, nu am fost acolo. Poate s-a întâmplat. Dar astăzi protestatarii nu au fost atât de încrâncenaţi.
Se încearcă ruperea rândurilor jandarmilor, dar nu ai pe unde să treci. Sunt două plutoane în faţa Fântânii. Cazinoul de la Universitate devine terasă pentru curioşi. La o masă, un domn o vrăjeşte pe o doamnă lângă un pahar de bere. O familie cu doi copii mici priveşte protestatarii. Nu există loc de trecere. Jandarmii lasă în schimb un spaţiu pe la Facultatea de Arhitectură, speculat de protestatari care pleacă în marş. Ajunşi la intersecţia dintre Academiei şi Bulevardul Elisabeta o iau iniţial pe trotuar, dezorientaţi. Dar carosabilul poate fi ocupat. Jandarmii nu sunt pe nicăieri. Fug, fug eliberaţi. Şi ca la telefonul fără fir, strigă din voce în voce: "Jos, jos, jos!". Nu se trage. Dar protestatarii au prins gustul unui "Occupy" şi sunt ţinte mai dificil de prins, paradoxal, dacă stau jos. Se pune de un grup în mijlocul asfaltului. Două troileilbuze rămân blocate în stradă. În faţa Facultăţii de Istorie vin grupuri, grupuleţe, toţi cei de la Fântâni, aproape neîncrezători că bulevardul Elisabeta chiar a fost ocupat.
Tinerii îşi iau poziţiile de luptă: în fund, cu o sticlă în mâna dreaptă, bat în asfalt. O fi cool să protestezi împotriva Roşiei Montane, aşa cum mi-a spus mie cineva, dar să baţi de la ora 22 până târziu în noapte în asfalt...e mai mult decât cool. E un efort considerabil. Poate era cool. Dar acum devine o formă de eliberare a vocii.
Ieri, în fruntea protestului care marşa de la Universitate la Piaţa Victoriei, era o pancartă cu "Revoluţia Generaţiei Noastre". Doar istoria va şti asta. Dar poate asta e o trezire a unei generaţii. Generaţia adormită de pe Facebook a revenit în stradă şi arată că poate să aibă o voce iar, dacă o zgândări destul. Poate nu au fost toţi la Roşia Montana şi poate nu toţi ştiu protestul, dar înţeleg principiul de bază.
Armele protestatarilor
Priveşte-i. Nu au arme. Sunt eterogeni în credinţe. Omogeni într-un mesaj. Pentru că toţi strigă de Roşia Montana, deşi pe la colţuri mai e un grup ce cântă un tril legionar, dedicat căpitanului Zelea, poate mai e un grup care a început să cânte folk la o chitară sau altul care se intitulează Dacii Liberi.
Fascinante sunt armele lor. Au sticle pline cu praf, pietre şi nisip. Bat în stradă. Au megafoane, steaguri şi bere. Au biciclete. Impresionantă este mobilizarea bicicliştilor. Ca o adevărată cavalerie a unei armate, bicicliştii stau între protestatari şi jandarmi. Când aceştia din urmă se apropie, bicicliştii fac ronduri ca păsările pe cer. Se postează în faţa lor. Uite-l pe hipsterul acela periculos! Are o bicicletă şi şi-a pus-o cu coarnele în jos în faţa jandarmului.
Florian Toader este negociator la Jandarmerie. E un tip de 170 de centimetri înălţime, la vreo 85 de kilograme. Un bărbat bine, deja încărunţit. Are ochii mari şi e relaxat. Uniforma lui este cea de negociator. Vorbeşte cu bicicliştii, aşa că mă apropii. "Am fost şi eu ciclist, 15 ani", le spune Florian băieţilor din faţa lui. "Da, pe bune?", spune neîncrezător un velocipedist. "Da...campion naţional, locul trei în Turul României din 1990. Au trecut ani, dar mă prinde, mă pasionează şi acum. Când văd biciclete, reacţionez. Sunt 15 ani din viaţă totuşi. Când am terminat cariera, mi-am vândut cadrul cu vreo 300 de mărci", povesteşte Florian Toader. O fi o tactică psihologică? Mă duc la corturile de la Poiana Urbană, un eveniment estival organizat în piaţeta din faţa Facultăţii de Istorie. Caut un prelungitor. Găsesc pe internet numele Florian Toader. Locul 3 în Turul României 1990. Omul era sincer.
E târziu...
E târziu. Pe 1 septembrie la ora 1.00 mai erau 100-200 de oameni. Acum sunt mai mulţi. La 1 erau încă aproape 1.000. Jandarmii mai erau încă în dispozitiv, iar liderii protestului încercau să facă o strategie pentru a lăsa troleilbuzele să treacă fără să spargă rândurile şi să rişte o intervenţie a jandarmilor. Reuşesc. Încet, încet.
În piaţă se fac exerciţii de înviorare verbală. Se face linişte. 20 de secunde. Iar apoi piaţa explodează în acordurile ritmice ale tobelor şi sticlelor. Se stă jos, se fac valuri şi se mănâncă. Au trecut deja şase ore de la începutul protestelor.
Concluzii fără concluzii
Nu vreau să am concluzii. Nu vreau să am pasiuni. În ciuda celor spuse de unii, e un protest frumos. Nu contează că mulţi sunt poate nişte atârnaci (da, îi veţi vedea şi pe cei care erau plătiţi anul trecut de USL să stea în Piaţa Universităţii să strige anti Băsescu...râd şi jandarmii de ei, am văzut cu ochii mei "Haide băăă, anul trecut te plătea USL-ul. Acum pentru cine mai faci gură?", îi strigă un jandarm unui protestatar care se posta în faţa Teatrului Naţional anul trecut), nu contează că unii se intitulează Dacii Liberi, Noua Dreaptă, etc. Mesajele lor se diluează.
Nu-mi place că protestul are şi o tentă stângistă, dar şi anticapitalistă. Cum bine vorbeam ieri cu cineva, sunt capitalist. Îmi place sistemul ăsta, chiar dacă e pervers. Dar astfel de mesaje sunt inerente în cadrul unui protest împotriva unei corporaţii uriaşe. Se va pierde? Nu ştiu. Va avea vreun rost? Nu ştiu.
Eu am fost, am văzut. Vă povestesc şi vă arăt şi poze.
Aici e o galerie foto de pe Adevărul.
Vă aştept şi pe Facebook-ul meu unde urmează să postez întreg şirul de fotografii.
Pentru toate fotografiile needitate, contul meu de Flickr vă stă la dispoziţie.
Se încarcă comentariile...
