Roşia Montană – trei capcane

Prezenţa spontană ca formă de protest se poate destrăma de la sine sau poate intra într-un labirint înşelător. Ca manifestare publică ea este expusă la presiuni,  interpretări şi tentaţii. Presiunile vin cel mai adesea din exterior şi ţin de limitări temporale sau spaţiale referitoare la desfăşurare.

Restricţii referitoare la momentul ales, durata sau spaţiile tolerate de autorităţi, pot să influenţeze şi pot structura formele de manifestare. Pot deveni obstacole, dar pot deveni şi sursă a unei reacţii de reluare şi extindere.

Dezbaterea publică, prezentarea în mass-media a evenimentelor, mesajelor, incidentelor, a grupurilor în dinamica manifestărilor este de asemenea expusă la o prelucrare a imaginii. Pentru public, îndeosebi pentru cei care nu participă, doar  „asista”  la evenimente, imaginea bate desfăşurarea propriu-zisă a mişcării.  Această prevalenţă a mesajului asupra emiţătorului, dar mai ales a semnificaţiilor interferate reprezintă nu numai un factor de amplificare, dar poate deveni şi o sursă de deturnare, de distorsiune.

În fine, prin caracterul predominant spontan, prezenţa în protest dispune de un potenţial ridicat de evoluţii aleatoare. Asocieri de moment legate de context, reacţii întâmplătoare la nivel individual, asemănări, sau tocmai , nevoia de diferenţiere în raport cu stări şi conotaţii instalate, generează idei, reacţii, atitudini asumate cu energie şi expresie directă.

Tocmai absenţa unei identităţi generale, a unui „centru de comandă” , care să filtreze, să orienteze şi să susţină consecvent o direcţie fixă lasă loc pentru o „rostogolire” în funcţie de dialectica împrejurărilor. 

Această particularitate reprezintă una din sursele stării de libertate care atrage şi motivează o bună parte din manifestanţi. Prin acesta se şi diferenţiază de forme controlate, manevrate şi cenzurate din interior, cum ar fi partidele politice, instituţiile statului, alte forme de organizare formală, rigidă, blocate în identitate, roluri şi politici standard.

Ceva nou sub soare îşi ocupă locul meritat în configuraţia mediului public. Modifică raportul de forţe şi influenţează evoluţia evenimentelor.

O prima capcană ar veni din interior, tocmai prin instalarea treptată a unor „centre de comandă”. De la un moment dat, posibil chiar involuntar, acestea tind să impună un model de conduită, o colectie de mesaje şi chiar o dirijare a evenimentului în sine. Motivaţia se justifică prin „creşterea eficienţei” în marcarea sensului cerinţelor afirmate, a presiunii asupra „jucătorului ţintă”.

Apare o clarificare inerentă şi până la un punct critic, un moment de răspântie... Identificarea cu un obiectiv unic, cu o ţintă finală majoră, duce la creşterea mobilizării prin concentrare. Totodată, ea închide fenomenul în raport cu publicul potenţial încă ne-implicat. Proliferarea etichetelor, a clişeelor în comunicare, a schemelor comportamentale, conduc la o inerentă clarificare. Ea poate fi uşor expusă la o clasificare ostilă şi împinsă în maşinile de tocat nervi a vieţii curente.

O a doua capcană se află tocmai aici. Masa de semnificaţii, provoacă şi alimentează interpretări multiple. Expunerea la interpretare reprezintă pe de o parte una din principalele surse de atractivitate. Fenomenul devine „interesant”, creează o excitaţie mentală  în spaţii marcate de rutină şi monotonie. Riscul şi evoluţia inerentă ţine de clasificări şi „teorii” partizane care împing subiectul în condamnări seci, marcate de suspiciune, invalidare şi excludere ( „Oamenii lui Soros”….)€

O a treia capcană apare din momentul în care prezenţa spontană capătă proporţii de masă, persistenta, ciclicitate. Prin aceasta şi desigur prin agenda asumată,  „Mişcarea Roşia Montană” a intrat în top. Alături de alte evenimente interne, alături de alte prezenţe marcante, alături de alte competiţii în derulare.

În acest punct, un set tipic de tentaţii se declanşează şi tind să acapareze dimensiunea spontană. Dintr-o anumită perspectivă, această evoluţie poate fi considerată benefică. Ceva nou sub soare îşi ocupă locul meritat în configuraţia mediului public. Modifică raportul de forţe şi influenţează evoluţia evenimentelor.

Da, însă cel mai adesea tocmai prin această alăturare celorlalţi factori ai confruntării publice, mişcarea este împachetată, „civilizată”, socializată şi chiar „politizată” în tiparele întâlnite. Este pusă la treabă în ansamblul competiţiei instalate între putere şi opoziţie, între guvernanţi şi grupuri de interese.

Un succes meritat sau doar o ieşire în decor ?!