România, Ucraina şi Soarele înşelător

Oameni mai experimentaţi decât mine aleg să nu facă nici un fel de comentariu despre situaţia din Ucraina, le înţeleg prudenţa şi voi încerca la rându-mi să fiu atent în exprimare.

România (sau sceptiscismul unei democraţii)

Experienţa mea cu autorităţile din Ucraina este singulară dar extrem de puternică. Am făcut parte din autocarele cu studenţii (nu numai) români care au mers în Iulie 2011 la Hagi Curda, raionul Ismail, regiunea Odessa pentru a lua parte la prima sfinţire a unei biserici româneşti în actualul stat Ucraina (după ce în 1979 comuniştii au dărâmat Biserica românească sfinţită în 1875). Hagi Curda este un sat de români aflat la 115 km de România, la 210 km de oraşul Odessa şi care înainte de furtul sovietic se afla în componenţa României Mari.

În acea zi de vară, am ieşit dis-de-dimineaţă din România, pe la Giurgiuleşti, am trecut rapid de vămile Republicii Moldova, iar vameşii ucrainieni pe mine şi ceilalţi aproximativ 40 de membrii ai autocarului nostru ne-au ţinut în loc, fără nici o explicaţie corectă, oficială şi logică timp de aproximativ 4 ore. Nu am fost surprinşi de acţiunea voită a autorităţilor de la Kiev de a întârzia prezenţa noastră la sfinţirea bisericii româneşti din satul care astăzi se află într-un stat ce asimilează forţat o populaţie cu tradiţii vechi pe teritoriile locuite. Căldura acestei zile a fost suportabilă pentru noi, cei blocaţi în vamă, deoarece ne doream să ajungem în localitatea care avea să ne arate un alt înţeles al cuvântului ”român”.

În jurul prânzului am fost eliberaţi de chingile birocratice ale vameşilor coordonaţi din Capitală, şi am putut înainta pe teritoriile României Mari, pe unde, când şi când, diferite inscripţii în ucraineană/rusă (?!) ne aminteau că nu suntem în Dobrogea (ca exemplu), ci într-o altă lume. Pe o şosea alintată de gropi văd un camion rusesc, vechi, iar câmpul ce-i zâmbeşte Soarelui dogoritor îmi aminteşte de scena maltratării eroului Kotov de către NKVD din ”Burnt by the sun”, regia Nikita Mikhalkov.  Priveliştile din jur îmi aduc în minte poveşti despre un trecut îndepărtat, iar evenimentele de la vamă îmi arată cât de crudă e realitatea şi că doar forţa contează, în afara bulei argumentelor.

Autocarul nostru a sosit cu mult după oficierea slujbei de sfinţire, oamenii se pregăteau să strângă mesele din curtea Bisericii, dar la sosirea noastră masele au fost din nou pline cu mancare, deoarece ”au pus deoparte”, ştiau că nu ne lasă vama să venim la timp (semn că n-au fost dezamăgiţi de întârzierea noastră, ci din contră, s-au bucurat de dorinţa pe care o avem de veni în mijlocul lor – aici, autorităţile vecine au dat greş).

La un moment dat nu a mai fost apă de băut, aşa că am fost nevoiţi să apelăm la un sătean pentru a ne stinge setea şi pentru a lua cu noi câţiva litri care să ne ajute la drum, mai ales în vamă. Vesel, vorbăreţ şi voios, un copil de şcoală generală ne-a condus bucuros la fântâna sa, cu acest tânăr am vorbit (într-o română mai dulce, mai perfectă decât în Parlament) despre România şi despre dorinţa lui de a face facultatea la Bucureşti. Uitându-mă la el, am înţeles că în condiţiile politicilor de asimilare forţată, persecutare şi intimidare a comunităţilor româneşti din Ucraina, singurul mod în care România poate fi reunită cu românii din ţinuturile răpite de Stalin, este să aducem acasă, la studii, cât mai mulţi din tinerii care vor să studieze în universităţile româneşti şi să oferim locuri de muncă tuturor celor care vor să muncească aici.

Apoi, am plecat spre casă la ceasurile amiezii, iar pe drumul de întoarcere am mai fost şocat de statuia lui Lenin, ca o cireaşă de pe un tort amar. Fireşte, am stat în vama ucraineană alte 3 ore, am trecut repede prin vama Republicii Moldova, în timp ce soarele devenea tot mai roşu şi tot mai mic, iar seara ne-a prins în Patria Mumă.

La puţină vreme de la acest eveniment religios, preotul bisericii sfinţite, domnul Anatolie Cristea, a fost din nou supus unor anchete în Ucraina (motivaţia oficială îmi lipseşte), după ce în trecut a fost chiar expulzat.  Acum nu cunosc exact situaţia curentă a parohiei sfinţite in Iulie 2011, însă persecutarea unui preot indică ”bucuria, multiculturalismul” autorităţilor de la ucrainene pentru românii din Hagi Curda şi nu numai. ”Curată democraţie!”

Această zi mi-a arătat că sovietismul există: blocarea în vamă, expulzarea unui preot pe considerente etnice, statuia lui Lenin. Însă, aceste exemple pălesc în faţa persecuţiilor pe care românii le suportă încă de la independenţa Ucrainei: reducerea numărului de şcoli cu predare în limba română, neglijarea comunităţii româneşti în statisticile oficiale, intimidarea românilor care vor să-şi spună originea la recensământ, numeroasele bătăi pe care diferiţi preoţi români le-au suferit din partea unor autori neidentificaţi sau chiar din partea miliţiei.

Toate aceste lucruri au avut o evoluţie constantă, indiferent de cine a avut puterea politică în această ţară: Kuchma, Yushchenko, Yanukovych, Tymoshenko etc.

De aceea, evidenţiez următoarele:

Cum m-aş simţi să mă trezesc în fiecare zi într-o ţară, un loc în care autorităţile mă dispreţuiesc pentru că sunt român?

Niciodată nu mă voi amuza de vreun român din împrejur care îşi va dori să se integreze în Ţară, nu voi face o glumă despre accentul sau limbajul său!

Are cineva de la Bucureşti  vreun drept să le dea lecţii românilor din statele vecine?A fi român nu înseamnă să ai o anumită culoare, religie, grai, obiceiuri sau adresă!

Ucraina (sau costul unui joc între Est şi Vest)

În ceea ce priveşte evoluţiile recente din statul vecin articolele semnate de Dinu Zară au arătat bunele intenţii ale protestatarilor din sfârşit de 2013 şi început de 2014 împotriva oligarhilor. Din păcate, din întreaga presă românească doar doi jurnalişti şi câteva publicaţii online din Republica Moldova au putut informa publicul românesc despre evenimentele din Ucraina, ţară vecină României şi în care teritorii istorice româneşti îşi duc veacul.

Această sărăcie de informaţii a lăsat loc unor imflamări în societatea noastră cu privire la o intervenţie militară românească, pentru protejarea etnicilor români din Ucraina, mai exact comportamentul Fedaraţiei Ruse din aceste momente (potrivit propagandei ruse). Întreb retoric, aţi vrea să fim aliaţii Rusiei în dezmembrarea unui stat suveran şi independent? Fireşte că aşa ceva este exclus, mai ales că schimbarea EuroMaidan, de la Kiev, nu aducea nimic nou comunităţii româneşti (în condiţiile exemplelor de mai sus). Din păcate, comunitatea românească va beneficia de aceeaşi atenţie din partea noii (vechii!?) Puteri. Să fim încrezători că asumarea de către unele partide politice a unor principii europene ar putea constitui o speranţă a comunităţii româneşti, cât şi a societăţii ucrainene (din care fac parte şi etnicii români) de a avea o democraţie reală, corectă în care şi drepturile minorităţilor să fie respectate (ţinând cont de istoria recentă sunt slabe şanse de realizare a acestui deziderat).

Lipsa implicării României în episodul EuroMaidan poate fi justificată prin: proasta calitate a aparatului diplomatic şi politic al României, fapt care n-ar reprezenta o noutate, mai ales că statul român niciodată după 1989 nu a avut vreun rol important în Sud-Estul Europei. Sau opţiunea înţeleaptă a canalelor diplomatice româneşti de a nu acţiona făţiş (vezi Ungaria, Polonia şi alte ţări din regiune) datorită proastelor relaţii bilaterale cu Ucraina şi pentru a nu oferi pretexte propagandei ruse de a denunţa unele intenţii expansioniste ale României în ceea ce priveşte teritoriile istorice. Înclin să cred că e o îmbinare dintre cele două: România nu a vrut să joace într-un rol fără replici, politicienii români nu au calitatea unor actori internaţionali, iar puterea statului nostru, politică, economică, militară este redusă şi desigur că diplomaţii noştri ştiu că nu putem promite nimic.

Prin urmare, aproape că episodul EuroMaidan statua un rol important, în regiune, Poloniei. Însă actualele evenimente determină un eşec total al politicii UE, a Germaniei, Franţei, Poloniei etc., în ceea ce priveşte problema ucraineană. Protestele de stradă au determinat schimbarea puterii politice, nu şi a regimului de conducere al ţării. Oamenii care au protestat în stradă au demonstrat că vor o ţară lipsită de corupţi, cu un parcurs sănătos, fără fantome ale trecutului. Însă, oligarhia care a venit la putere în urma protestelor a dovedit o lipsă de responsabilitate când a decis abrogarea legii privind limbile regionale (o lege a lui Yanukovych care nu a adus beneficii românilor sau altor minorităţi, ci doar capital electoral) într-un moment aprins, neinspirat. Acest fapt a devenit pretextul perfect pentru Federaţia Rusă de a pune capăt aşeptărilor sale în relaţia cu Ucraina şi de a-şi revendica teritoriile istorice.

România oricând va fi pregătită să reprimească teritoriile istorice, răpite de URSS şi Stalin, însă nu o va face oricum. Atacarea unui stat fără nici o justificare sau un mandat internaţional reprezintă o agresiune, pe care poporul român nu o poate face, nici nu o poate încuraja.

Înteresul României este ca românii din Ucraina, până la întoarcerea în Patrie, să aibă o viaţă cât mai bună. Autorităţile de la Kiev au refuzat, de-a lungul anilor, un dialog clar cu Bucureştiul în ceea ce priveşte un parteneriat bilateral sincer. Fireşte, procesul de aderare al Ucrainei la Uniunea Europeană va aduce ambele părţi la o masă a discuţiilor, însă un stat artificial fără o orientare de politică externă clară mereu va cauta duşmani printre vecini şi în cele din urmă va dispărea.

Soarele înşelător (sau să nu ne îmbătăm cu apă rece)

Observ cu tristeţe că se fac două paralele între EuroMaidan şi Revoluţia Română, ipoteză pe care oameni mai îndreptăţiţi decât mine au demontat-o şi invazia rusă actuală cu situaţia Poloniei din Septembrie 1939. Polonia interbelică nu a avut o politică duplicitară, nici nu a încercat să asimileze alte etnii înaintea invaziilor naziste şi sovietice, iar contextul de atunci era mult diferit făţă de cel actual. Pe când, în epoca democraţiilor absolute avem exemple clare din partea vecinilor, în direcţiile menţionate.

Nu sunt deloc lipsit de solidaritate cu actualul stat ucrainean, însă politica duplicitară dusă de-a lungul ultimilor 20 de ani au ajuns astăzi la bilanţ, iar acţiunile ruse reprezintă un cost al pendulării între două opţiuni geopolitice extrem de clare. De aceea nu fac vreo referire la Icarus, ci mai degrabă la filmul regizat de Mihalkov.

Succesul Rusiei în agresarea Ucrainei ar reprezenta o slăbiciune a NATO, UE şi a SUA, de aceea, interesul nostru direct este ca vecinii să-şi păstreze integritatea teritorială, Republica Moldova să-şi continue parcursul european, iar România să arate că este un real pilon de stabilitate în regiune.

Ne-am înşela dacă am considera ca noua Putere de la Kiev este una cu adevarat democrată! Trebuie însă sprijină pentru că, strategic suntem interesaţi (politic şi militar) ca Ucraina să rămână întreagă. Repet, nu din recunoşterea bunelor relaţii dintre România şi un stat ostil românilor, cât din nevoia securităţii noastre ca Rusia să devină o putere armată cel mult limitată dacă nu chiar mai slabită în regiune. Altfel, dacă Mama Rusie îşi aminteşte dragostea faţă de Vest, Doamne apără-ne de ”eliberatori”!

PS:

România nu-şi doreşte, nu-şi permite să intervină militar în Ucraina sau un război în regiune.

România îşi doreşte ca toţi românii să se afle sub aceeaşi sferă de influenţă, adică aderea la UE a Republicii Moldova şi a Ucrainei.