România semizeilor cu pensii speciale, versus România cetăţenilor de mâna a doua. Cine va învinge?

Protestul grefierilor FOTO Adevărul

Iresponsabilitatea şi lăcomia clasei politice româneşti au creat, în ultimele decenii, o categorie socială specială: semizeii. Sunt inşi bine ancoraţi într-un sistem de complicităţi suspecte, care apără cu înverşunare privilegiile neruşinate ale clasei politice, dar şi propriile privilegii cu iz de şpagă mascată.

Reforma sistemului de pensii din România, deşi părea la un moment dat că va rămâne la stadiul de promisiuni găunoase (ca urmare a uriaşelor presiuni făcute de imensa reţea de complicităţi care a creat pensiile speciale), pare să se îndrepte spre deznodământul corect: dispariţia privilegiilor ilegale ale unor categorii profesionale ce ajunseseră mai presus de echitatea stabilită de Constituţie.

Evident, şarpele nu moare uşor, căci mârlănia, lăcomia şi egoismul s-au cultivat cu asiduitate în ultimele decenii, iar unii au ajuns să se creadă un fel de semizei, deşi nu fac nimic în plus faţă de muritorii de rând.

Aş lua drept exemplu personalul auxiliar din Justiţie, care tocmai s-a apucat să blocheze activitatea instanţelor deoarece, cred ei, vor putea şantaja astfel ţara să le menţină privilegiile. Vorbeam chiar azi cu un astfel de grefier, care-mi explica faptul că are mult de muncă, că responsabilitate mare şi că, la o adică, nu i se pare mare chestie să ia o leafă de peste 5.000 de lei net şi o pensie de peste 4.300 de lei.

Evident, i-am explicat că şi un secretar de primărie rurală (exemplu luat la întâmplare) are o groază de muncă şi responsabilităţi mari (supervizează HCL-rile, răspunde de starea civilă, lucrează cu mult public, are o mulţime de hârtii de făcut şi de semnat lunar, are răspundere cât casa etc), dar că are o leafă mai mică, iar pensia lui nu trece de 2.000 de lei. Şi am întrebat de ce nu ar fi măcar egali în drepturi, dacă nu cumva cel de la primărie ar merita mai mult, căci face mai mult.

Răspunsul m-a lăsat mască: „Nu-mi pasă de ăia sau de alţii! Nouă să ni se dea, că blocăm toate procesele!” . Mai zi ceva! O atitudine asemănătoare, arogantă şi sfidătoare (chiar dacă formulată mai diplomatic) a avut şi Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), care a transmis un comunicat prin care ameninţă că „va lua toate măsurile care se impun” pentru ca pensiile speciale să rămână în vigoare. Ce măsuri vor lua nu ne spun, dar istoria recentă ne sugerează un posibil scenariu.

Îmi amintesc foarte bine perioada când sporurile magistraţilor au fost restrânse deoarece depăşiseră orice limită (practic, erau peste 20 de sporuri - cele mai multe aberante – care le dublau leafa). Măsura s-a aplicat în ciuda protestelor, dar la scurt timp au început procesele în care judecătorii s-au luat la trântă cu statul. Şi, pentru că au judecat tot ei cauzele respective, au câştigat pe bandă rulantă, demonstrând că, de fapt, Constituţia şi frumosul principiu al separaţiei puterilor statului, nu fac nici cât o ceapă degerată în faţa lăcomiei oamenilor din sistem.

În fapt, puterea judecătorească a făcut ceea ce nu ar fi posibil în niciun stat cu adevărat democratic: s-a amestecat peste legislativ, a anulat legi şi a încălcat cu neruşinare Constituţia, dar şi voinţa populară (apropo, un recent sondaj de opinie arată că peste 80% dintre români spun că n-ar trebui să existe pensii speciale decât în cazul militarilor). În esenţă, această manevră este tot un fel de dictatură.

Există multe lucruri logice legate de Justiţie. Spre exemplu, toată lumea este de acord că a plăti bine un judecător sau un procuror este necesar, căci îl scapi de tentaţiile corupţiei şi ai garanţia unei justiţii independente. Evident, în teorie, căci în practică s-a demonstrat că oricât de mare ar fi leafa, unii nu se pot abţine şi că lăcomia întrece onoarea. Considerând, totuşi, că fenomenul corupţiei este izolat în Justiţie, caz în care salariile mari se justifică, ajunge la faza post-tentaţie: pensiile. Şi descoperim că un magistrat primeşte în medie de 4-5 ori mai mult decât i s-ar cuveni după principiul logic al contributivităţii.

Rezultă de aici că un inginer, un profesor, un maistru, un muncitor, un funcţionar, un actor, un şofer, un marinar, un sudor (şi mulţi alţii), care oricum au lefuri cu mult mai mici decât judecătorii şi procurorii (deci vor avea pensii de circa 2-3.000 de lei) sunt  consideraţi cetăţeni de mâna a doua, adică inferiori din punct de vedere al nevoilor în comparaţie cu un magistrat.

De ce un magistrat trebuie să aibă o pensie specială de 15-20.000 de lei pe lună, când i s-ar cuveni (conform salariului) 5-6.000 de lei, adică mai mult decât suficient pentru a duce o viaţă decentă? Care-i logica? Dar morala? De ce un politician trebuie să primească o pensie specială, câtă vreme a luat o leafă grasă în timpul mandatului? 

Nu-mi invocaţi că „au fost privaţi de nişte drepturi” în perioada respectivă, când sunt limitaţi cu privire la un eventual al doilea job. Este o explicaţie ridicolă, al cărei scop este să mascheze lăcomia. Peste 90% dintre români au o singură sursă de venit (care este mai mică decât a beneficiarilor de pensii speciale), dar nu primesc de la stat vreo compensaţie de vreun fel. De ce grefierii, politicienii sau magistraţii ar trebui să primească? Doar pentru există şi pentru că, altfel, pot şantaja România?

Revin la exemplul unui inginer care răspunde zilnic, la propriu, de vieţile a peste 100 de oameni şi construieşte clădiri ce trebuie să reziste cel puţin 100 de ani (iar orice neglijenţă îi este imputabilă, nu ca la magistraţi!). Un astfel de om rareori primeşte o leafă netă mai mare de 5.000 de lei. La pensie, va primi în jur de 2.200 de lei.

Spre comparaţie, un grefier (care are o muncă echivalentă cu cea a unei secretare, deci nici pe aproape de răspunderea şi volumul de muncă al inginerului amintit, primeşte o leafă echivalentă, iar pensia lui va fi de la 4.200 de lei în sus deşi, după principiul universal al echităţii şi contributivităţii, ar trebui să primească tot 2.200 de lei. Diferenţa o plătim noi, toţi, poporul român, pentru că grefierul este plasat, în mod artificial, deasupra egalităţii în drepturi. Noi, ceilalţi, suntem consideraţi , cum spuneam, cumva inferiori. Cetăţeni de mâna a doua care trebuie să accepte să o ducă prost pentru care ei, semizeii, să o ducă, nemeritat, mai bine.

Dacă extindem comparaţia la magistraţi şi politicieni descoperim o prăpastie şi mai adâncă. O lăcomie dusă la extrem. O batjocură. Însă nimic nu-i întâmplător, căci de fapt pensiile speciale nu sunt altceva decât nişte şpăgi (sau taxe de protecţie, după modelul Mafiei) pe care sistemul - puteţi să-l numiţi „statul paralel”, dacă doriţi - le plăteşte, din banii românilor, unor categorii bine alese, care au drept scop să ajute, inclusiv prin şantaj şi încălcarea Constituţiei, la menţinerea unor privilegii speciale pentru cei ce s-au aburcat în fruntea naţiei. Tocmai am definit, cred, culmea neruşinării.