România. Încercare de diagnostic

„Adică România e bolnavă? Vîndutule! Trădător de neam şi ţară ce eşti! Unealtă a străinilor şi masonilor! Elitist nenorocit!“ – asta e reacţia la care mă aştept din partea unei bune părţi a cititorilor, acei cititori care îmi aşteaptă textele ca pe un purgativ, ca pe o bună ocazie de defulare, ca pe un pretext să mă împacheteze în dejecţii, să-şi facă o „imagine“ băţoasă, dominînd, suveran, forumurile. Ei bine, da! Eu cred că România e bolnavă.

Şi că dacă vrem să o însănătoşim, trebuie să începem prin a pune un diagnostic corect. Pentru mine, patriotismul nu e o chestie de şpriţuri şi vorbe, o lăcrămoasă încîntare de sine, ci un bun dozaj de îngrijorare şi efort. Nu să-ţi faci pijama în culorile tricolorului, nu să te risipeşti în sloganuri de provincial trist, ci să priveşti lucid în jur, să pui degetul pe rană, să identifici la timp microbul letal. Am, în această convingere, aliaţi de mult mai mare anvergură decît mine:

Eminescu: „Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respecă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale“ (Din manuscrise, Opere, vol.IX, p.459-460).  Caragiale: „Tinere, să-ţi fie patria scumpă şi sfântă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună, bună de tocat” („Universul“, 24 septembrie 1899, Notiţe critice). Tot Caragiale: „Elementele de succes (în România, n.m.A.P.): măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl.,şcl, - în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura  patriotică, naţională, română – cu un cuvint, moftul...“ (apud I.L.Caragiale, Despre lume, arta şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu).

Am mai publicat aceste texte, laolaltă cu altele, de acelaşi fel, semnate şi de alţi mari români, de la Dimitrie Cantemir la Ion Ghica, de la Octavian Goga la Emil Cioran. N-ajută! Dar ceea ce se întîmplă în ţară de o bună bucată de vreme merită, totuşi, semnalat ca simptomatologie primejdioasă, în ciuda „daco-romanilor“ năbădăioşi, pentru care deriva pompoasă e o formă de vitejie strămoşească. Iată „bubele“ la vedere:

1. Majoritatea celor de la vîrful clasei politice nu se concentrează pe construcţie şi viziune, ci pe acomodare rentabilă şi pe căpătuială privată.

2. Mai toate figurile aflate în mişcare pe scena politică sunt carente la mai multe capitole: limba română, îndemînare retorică (înlocuită, îndeobşte, de pletoră demagogică), charismă, onestitate, stil.

3. În spatele celor mai multe dintre vedetele noastre politice nu dai decît peste biografii mărunte. Înainte să fi intrat în „arena cetăţii“, n-au de raportat nicio performanţă specială, nicio competenţă de ramură cît de cît credibilă. Pe scurt, n-au făcut nimic deosebit în viaţă, drept care se agaţă cu disperare de funcţii, ştiind că, fără ele, se vor întoarce într-un cvasi-neant.

4. Partidele aflate în competiţie, fie ele „de dreapta“ sau „de stînga“, suferă de o şubrezenie doctrinară, care nu obligă la consecvenţă, responsabilitate, comportament decent. E vorba, în genere, de însăilări arbitrare de interese şi cumetrii, de găşti şi complicităţi, pe un fond de mediocritate intelectuală şi politică greu de acceptat (şi de votat…).

Nici în afara „clasei politice” propriu-zise, lucrurile nu sunt mai limpezi. Oameni de mîna a doua ajung „eroi” mediatici, prin entuziasmul tont al unor oameni de mîna a treia şi a patra, după cum invers, oameni cît de cît alcătuiţi, a căror performanţă ar trebui să impună oarecare cuviinţă, se văd terfeliţi vînjos de netrebnici foarte vocali, manevraţi de ipohondrii şi „socoteli” lucrative. Se cultivă nonşalant stigmatul la îndemînă. „Patrioţii”, dacă nu te plac, te fac vînzător de ţară şi te scuipă pe stradă, sau îţi ard cărţile. Iar băieţii deştepţi, care simt încotro bate vîntul „corectitudinii politice”, te fac nazist, fascist, legionar. Într-o ţară normală, cel mai mare partid de opoziţie n-ar putea fi condus de o domnişoară de o inconsistenţă aproape inocentă, după cum nici partidul de guvernămînt n-ar putea păstra, la vîrf, inculpaţi şi condamnaţi în serie. Într-o ţară normală, un ins care şi-a risipit viaţa în gesticulaţie trendy nu şi-ar pemite să dea de pămînt, recurgînd la sofisme ridicole, cu de-alde Blandiana şi Liiceanu. Şi nici unul ca Teodor Atanasiu (un soi de nimeni bolovănos) n-ar îndrăzni să-i vorbească de sus lui Nicolae Manolescu.

Într-o ţară normală, n-ar fi trebuit să auzim niciodată de personaje ca Maria Grapini, Cristiana Anghel, Mirel Palada, Ninel Peia, Olguţa Vasilescu, Gheorghe Funar şi mulţi, mulţi alţii din aceeaşi făină, n-ar fi trebuit să avem un veleitar tomnatic pe locul 2 în stat, n-ar fi trebuit să avem la Preşedinţie trei specii diferite de fudulie: „sunt lider regional şi Havel local”, „sunt cel mai bun căpitan, preşedinte, prim-ministru”, „sunt ditamai preşedintele şi vreau să mi se ducă paltonul şi să fac mici concedii private în marginea vizitelor oficiale“.

Într-o ţară normală, n-ar fi ajuns prim-ministru un adolescent întîrziat, specializat în clovnerii hoaţe şi vorbe hître, din categoria bancurilor din fundul clasei. Într-o ţară normală, n-ar fi fost cît pe-aici să-l avem preşedinte pe bietul Vadim, admirat, în plus, de ample armate de semidocţi, ca „erudit”, mare poet, mare patriot. Într-o ţară normală, Patriarhul n-ar avea cum să ajungă doctor honoris causa la… Politehnică şi n-ar mulţumi, ceremonios, prin purtătorul său de cuvînt, oricui îi cîntă-n strună (Vorba lui Topârceanu: decît să fii lăudat de te miri cine, de „Bogdan Duică, sau Popa Iapă”, mai bine deloc).

Într-o ţară normală, ne-am gîndi de două ori înainte de a ne recolta „liberalii” din intervalul cuprins între Zelea Codreanu şi Virgil Măgureanu şi ne-am mira puţin cînd un mare patriot creştin ar predica „consensul” naţional (ca altădată „duşmanul” său de moarte Ion Iliescu), după ce însă, mai întîi, a proferat ameninţări groase la adresa „detractorilor” săi. („să nu creadă c-au terminat cu mine”, „voi da cu ei de pămînt” etc.). Într-o ţară normală, un gazetar care se retrage, demn, din gazetărie, sugerînd, fără detalii, că ar fi fost „ofiţer acoperit”, n-ar avea nervii să candideze, brusc, la primăria Capitalei, susţinut de un fost preşedinte care a înfierat drastic un fost prim-ministru pentru nemărturisita lui „calitate” de ofiţer acoperit.

Patologia patriei nu poate fi rezumată într-un simplu articole de gazetă. În materie de brambureală, avem tradiţii şi avem frumoase perspective. Dar nu e niciodată prea tîrziu să cazi niţel pe gînduri, să inventariezi, amuţit, pagubele şi să te rogi pentru sprijinul urgent al Providenţei. Pentru „mîntuirea neamului“, e nevoie de ceva mai mult decît o catedrală…