România are nevoie de o politică a APEI!

În această vară, România simte din nou cât de vulnerabilă devine o țară, orice țară, atunci când apa începe să lipsească. Canicula apasă orașele iar sistemele de pompare sunt solicitate la limitele posibilului. Satele se uită spre fântâni sau spre conducte tot mai nesigure. Fermierii privesc cerul cu teamă. Râurile, evident, scad, iar în unele locuri, apa ajunge să fie dată cu program. Și atunci fiecare familie înțelege imediat că discuția despre apă nu este teorie. Și nu a fost niciodată teorie. Bun. Când apa ajunge cu cisterna, statul a întârziat deja oricum. Este un fapt. Revoltător, dar de la el pornim. Și de el vrem să ne îndepărtăm! Pentru totdeauna.

Dunărea a ajuns la cel mai scăzut nivel FOTO Apele Române

Am citit zilele acestea despre modelul Israelului. O țară, știm bine, cu un climat arid, cu resurse naturale limitate, dar care a reușit să transforme apa într-o mare politică națională. Prin tehnologie, cercetare, investiții și prin perseverență, Israelul a ajuns astăzi un exemplu pe plan mondial (în paranteză fie spus, la fel cum Olanda, da Olanda, este un gigant în agricultură!). Revenind la Israel. Acolo, statul reciclează, în primul rând, aproape toată apa uzată și o folosește în agricultură. A dezvoltat desalinizarea. A construit sisteme moderne de transport și tratare. A făcut din fiecare picătură disponibilă o resursă.

Iar aceasta, cred eu, este o lecție care ar trebui să ne intereseze.

O țară nu își rezolvă problema apei în ziua în care începe seceta, o rezolvă cu ani înainte, prin decizii serioase, prin proiecte duse până la capăt și prin respect pentru resursele pe care le are.

România are încă apă. Trebuie să fim calmi și conștienți de acest lucru. Avem râuri, Dunărea, avem munți, zone agricole importante (deși unele în pericol real de deșertificare datorită neglijenței crase legate de irigații!), avem, în fine, comunități care pot trăi bine dacă sunt conectate la infrastructura corectă.

Dar această bogăție, din păcate și oarecum previzibil (dar nu acceptabil) ne-a făcut uneori comozi. Am crezut prea mult timp că apa vine de la sine. Deschizi robinetul și curge. Plouă și pământul se reface. Râurile duc mai departe tot ce nu vrem să vedem.

Dar verile ultimilor ani ne arată că această mentalitate s-a învechit. Ea nu era okay nici înainte...

Apa, și este clar vremea pentru asta, trebuie tratată ca o infrastructură strategică.

La fel ca energia, la fel ca drumurile sau ca apărarea. Fără apă, nu ai agricultură puternică. Nu ai sate vii și nu ai industrie stabilă. Nu ai sănătate publică. Nu ai dezvoltare.

De aceea cred că România are nevoie de un plan național al apei, gândit pe cel puțin zece ani și urmărit indiferent de cine guvernează. Un plan care să plece de la o realitate acceptată unanim: fiecare picătură contează!

Apa folosită într-un oraș nu trebuie să fie un final de drum. Poate fi tratată și refolosită acolo unde se poate, mai ales în agricultură, în spații verzi, în activități care nu cer apă potabilă. Israelul a înțeles acest lucru înaintea altora și a construit un sistem în jurul acestei idei. România trebuie să învețe repede.

Avem nevoie, clar, de rețele mai bune, pentru că apa pierdută pe conducte vechi este apă furată viitorului. Avem nevoie de irigații moderne, adaptate la realitatea terenului și la culturile care pot rezista într-un climat mai dur. Avem nevoie de acumulări locale, de surse protejate, de stații de tratare funcționale și de administrații care știu exact ce resurse au înainte să vină criza, iar dacă ea vine, să știe ce și de unde pot procura.

Așa se vede diferența dintre administrație și improvizație.

Administrația serioasă măsoară, pregătește, investește. Improvizația trimite cisterna, face apel la economie și speră să plouă.

Acolo suntem, din păcate, nu peste tot, dar în prea multe regiuni.

Sigur, nu putem controla ploaia. Dar putem controla felul în care păstrăm apa atunci când plouă. Putem controla pierderile, calitatea rețelelor și investițiile. Putem controla seriozitatea cu care pregătim comunele și orașele pentru veri tot mai grele. Este o altă realitate pe care consider că ar fi criminal să o negăm, pentru că ne-am bate joc de copiii și nepoții noștri și de viețile lor.

România rurală simte prima această problemă.

În multe comune, lipsa apei nu este numaiun disconfort. Este o lovitură pentru gospodării, pentru animale, pentru grădini, pentru micii fermieri și, inclusiv, pentru demnitatea oamenilor. Când o familie ajunge să depindă de programul apei, înțelegem cât de importantă este infrastructura pe care nu o vedem în zilele obișnuite.

Orașele nu sunt nici ele ferite. Rețelele vechi, consumul mare din timpul caniculei și sursele locale tot mai fragile pot transforma rapid o problemă într-o criză! Apa nu ține cont de granițe administrative. Ea cere gândire de bazin hidrografic și demografic, cooperare între localități și proiecte regionale serioase. Repet acest cuvânt iar și iar: proiecte serioase, implementate cu seriozitate.

Agricultura românească are nevoie de aceeași schimbare de mentalitate.

Fermierii nu pot fi lăsați singuri în fața cerului. Irigațiile trebuie să devină moderne, precise, eficiente. Apa trebuie dusă acolo unde produce valoare, dar fără risipă. Fiecare investiție în apă devine investiție în hrană, în locuri de muncă și în stabilitatea satului românesc și a industriei alimentare. Este un lanț evident, izbitor de evident!

Bun. Modelul Israelului nu trebuie copiat mecanic. România are altă geografie, alt climat, altă structură agricolă și alte resurse. Dar principiul este același: apa se administrează cu înțelepciune, cu tehnologie. Crizele pot fi transformate în oportunități atunci când statul gândește înaintea verii, nu în mijlocul ei, sau cu un guvern căruia socialiștii i-au ciopârțit capacitatea de a decide și de a acționa!

Aceasta, și aș vrea să fiu auzit, ar trebui să fie una dintre marile teme ale României.

O Românie modernă trebuie să știe ce face cu apa ei. Să o protejeze, să o măsoare, să o refolosească, să o ducă acolo unde este nevoie și să nu o mai trateze ca pe o resursă infinită. O societate vie are nevoie de apă sigură. O agricultură vie are nevoie de apă administrată inteligent. Comunitățile vii au nevoie de robinete care nu depind de noroc!

În fața verilor tot mai calde, eu cred că România are de ales, ca de obicei, între două atitudini.

Poate continua să reacționeze târziu, cu restricții, cisterne și explicații. În stilul PSD.

Sau poate construi, în sfârșit, o politică națională a apei. În stilul Bolojan-PNL.

Eu cred că a doua cale este singura demnă de o țară care vrea să rămână puternică, sigură și capabilă să își apere viitorul.

Fiecare picătură de apă contează.

Dar contează mai ales dacă statul știe ce să facă din timp cu ea.

Și dacă anumiți politruci și politicieni nu pun bețe în roate celor care chiar sunt serioși, știu și vor să facă!