Revoluţia română din decembrie 1989 (IV): Evaluarea „celor mai bune dovezi“

Utilitatea oricărei probe de primă mână pentru evaluarea conducerii politice (fie că e vorba de stat, de guvern sau de partid) este direct dependentă de originea şi intenţia sa. Există deseori o diferenţă mare între politica declarată – produsă pentru consumul public şi exprimată în declaraţii oficiale şi rapoarte mass-media – şi politica reală reflectată de rapoarte interne, planificare şi implementare militară şi operaţiuni clandestine.

Orice comparaţie detaliată a celor două documente justificative în orice ţară arată că guvernele deseori nu vor să spună, de fapt, ceea ce spun. (Vezi şi J. L. Gaddis, „Expanding the Data Base: Historians, Political Scientists, and the Enrichment of Security Studies,” International Security, vol. 12, no. 1 (1987): 7, 9)

Istoricii clasează sursa primară conform exactităţii, acurateţii şi vulnerabilităţii lor la manipularea interesată. Cel mai puţin exacte şi de încredere sunt rapoartele media. Din cauza unor motive diverse, presa ca instituţie este cea mai vulnerabilă la manipulare internă şi externă.

Comunicatele publice stabilesc poziţii oficiale şi reacţii, şi chiar dacă sunt, de obicei, mai precise în ceea ce priveşte politica declarativă, sunt, de asemenea, o formă de publicitate politică conştientă de propria putere – o imagine a politicii pe care liderii o proiectează în mod intenţionat populaţiei autohtone, aliaţilor şi adversarilor – şi tocmai de aceea nu este o reflectare fidelă a politicii actuale. 

Mult mai corecte sunt corespondenţele şi instrucţiunile diplomatice. Cu toate acestea, diplomaţii folosesc adesea declaraţii false, dezorientări intenţionate, şi subterfugii conform direcţiei date de superiorii lor în atingerea obiectivelor de stat şi naţionale. Şi, ocazional, liderii îşi conduc eronat propriii diplomaţi pentru a atinge aceste scopuri; astfel că diplomatul crede cu adevărat în direcţionarea greşită pe care o propagă şi, prin urmare, face acest lucru mult mai credibil.  

Cele mai exacte şi mai sigure sunt deciziile executive, discuţiile interne şi instrucţiunile intra-guvernamentale care nu sunt destinate publicului larg. Aceste documente reflectă cel mai bine adevăratele intenţii şi politici. Planurile militare, planurile serviciilor de informaţii, precum şi deplasările forţelor acestora sunt considerate deseori indicatori foarte precişi ai intenţiei şi politicii. Cu toate acestea, astfel de instituţii sunt mai sensibile la inerţia birocratică şi pot reflecta politici defuncte ale foştilor lideri, regimuri şi situaţii internaţionale, mai degrabă decât politica actuală din timpul perioadelor de tranziţie. Planurile şi desfăşurările din epoca Brejnev-Andropov-Cernenko, care în cea mai mare parte au rămas în vigoare în armata sovietică şi în KGB, sub politica noua a lui Gorbaciov intitulată „Noua gândire în politica externă“ în timpul perioadei 1988-1991, oferă un exemplu în acest sens.

Ceteris paribus, deciziile executive şi discuţiile guvernamentale interne care nu erau menite consumului public depăşesc uşor rapoartele media în ceea ce priveşte acurateţea şi credibilitatea. Acestea sunt preferate rapoartelor din presa internaţională care, de obicei, sunt cel mai puţin probabile să reflecte cu exactitate deliberările interne, deciziile şi intenţiile unei conduceri străine. Acolo unde un raport media contrazice un raport intern actual, raportul intern constitutie de departe o dovadă mai bună – desigur, dacă nu se poate demonstra că a fost creat special pentru a fi „scurs“ publicului sau cu scopul de a dezinforma.

A fost sau nu Ceauşescu îngrijorat de „turiştii sovietici“? 

În discuţiile sale despre revoluţia română din decembrie 1989, Richard Andrew Hall răstoarnă această ierarhie, respingând importanţa dezbaterilor interne documentate ale conducerii în favoarea rapoartelor presei internaţionale care îi validează argumentul, acceptând şi promovând afirmaţiile lor ca fapte adevărate. Având doar această bază slabă, Hall face apoi afirmaţii care depind de acestea, astfel încât cititorul neatent este condus într-un deşert de speculaţii şi autocontradicţie. 

De exemplu, Hall susţine că regimul Ceauşescu nu a fost deosebit de preocupat în ceea ce-i privea pe „turiştii“ sovietici în decembrie 1989, conform unui raport al Agence-France Presse (AFP) din 19 decembrie, 1989. Potrivit jurnalistului francez, un grănicer român a declarat că „graniţa a fost închisă pentru toată lumea, mai puţin pentru sovietici!“  În peste 12 postări de blog, Hall insistă că acest lucru demonstrează că regimul nu a fost nici îngriijorat, nici nu a luat măsuri speciale împotriva „turiştilor“ sovietici (AFP 19/12/89 reprodus în Hall).

Spre meritul său, după prima sa utilizare a acestei probe în disertaţia scrisă în anii '90, Hall a citat transcrierile publicate ulterior de la şedinţa Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român (PCR) din 17 decembrie 1989, în care Ceauşescu condamna „turiştii“ blocului sovietic şi ordonă să fie închis imediat.

„Am dat, de altfel, indicaţia să se întrerupă orice activitate de turism. Nu trebuie să mai vină niciun turist din străinătate, pentru că toţi s-au transformat în agenţi de spionaj. De asemenea, să se întrerupă micul trafic de frontieră imediat. Am dat ordin la Ministerul de Interne, dar trebuie chemaţi şi cei de la turism imediat, iar locurile neocupate să fie date la cetăţeni români. Nici din ţările socialiste să nu mai vină, în afară de Coreea, de China şi din Cuba. Pentru că toate ţările socialiste vecine nu prezintă încredere. Cei din ţările socialiste vecine sunt trimişi ca agenţi. Întrerupem orice activitate de turism. La toate judeţele se va declara stare de alarmă. Unităţile militare, ale Ministerului de Interne, ale Securităţii sunt în stare de alarmă. Să dăm la teleconferinţă indicaţia ca să se ia toate măsurile faţă de orice încercare, pentru că trebuie să apărăm independenţa patriei şi a socialismului împotriva oricăruia, indiferent cine este. Acestea sunt problemele care se pun acum.“  (Hall citează documentul aşa cum a fost publicat în M. Bunea „Praf în ochi“ (1994): 34. Originalul a fost găsit în arhivele curţii militare de către V. Roncea şi reprodus aici CPEX Transcript 12/17/89). 

„Turismul“ blocului sovietic – singurul „turism“ semnificativ din acea perioadă – a fost de asemenea blamat în teleconferinţa care a urmat îndată după şedinţa PolExCom:

„Am stabilit să nu mai primim în perioada următoare turişti străini şi să nu mai aibă loc aşa-zisul mic trafic de frontieră. Îl suspendăm! Vom reveni mai târziu. Acum nu avem timp de mic trafic de frontieră! Fiecare să se ocupe de problemele lor! Nu trebuie să admitem, şi oricine, şi străinii, dar şi din ţara, care sînt prinşi că desfăşoară activitate antisocialistă trebuie loviţi fără cruţare, fără niciun fel de justificare şi trebuie să supunem poporului clar, nu să umblăm cu subînţelesuri! (Arhiva Naţională, fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, dosar 338/1989; Vezi şi pagina 8 din Teleconference 12/17/89)

Cum reuşeşte Hall să se descurce cu toate astea?

El insistă că Ceauşescu a fost pur şi simplu paranoic şi susţine că, din moment ce „Ceauşescu a ordonat nu doar ca turiştii sovietici, dar ca toţi turiştii, din est şi din vest“ să fie opriţi, dictatorul nu era îngrijorat în mod deosebit de prezenţa „turiştilor“ sovietici. (Hall, despre turiştii sovietici #1)   

Problema cu raţionamentul lui Hall este faptul că acea plângere specifică a fost făcută doar împotriva „turiştilor“ sovietici. În afară de cei câţiva diplomaţi stabiliţi la Bucureşti care încercau să viziteze Timişoara, singurii din vest erau jurnaliştii care veniseră să asiste la plenara PCR în noiembrie şi nu mai plecaseră. Deşi Ceauşescu nu a menţionat niciodată „turiştii“ occidentali, el a făcut referire la ţările sovietice de trei ori. Prima dată, când a dispus ca niciunia dintre cetăţenii din blocul sovietic să i se permită intrarea în România, apoi să sublinieze că niciunul dintre ei nu este de încredere, şi în cele din urmă, că toţi „turiştii“ trimişi în România din ţările socialiste au venit ca agenţi de spionaj ostili. Şi trimiterea repetată la „micul trafic de frontieră“ se poate referi doar la traficul în România de la vecinii săi socialişti. 

Turismul, oprit la graniţe de Ceauşescu 

Hall respinge mai multe dovezi recente cu privire la preocuparea lui Ceauşescu pentru „turiştii“ sovietici într-un mod similar. Luaţi în considerare, de exemplu, corespondenţa dintre Bucureşti şi ambasada sa în Moscova, în decembrie 1989. (Reprodus iniţial în D.Preda şi M. Retegan, 1989: Principiul Dominoului (2000): 445-498. O parte din această corespondenţă este tradusă în M.Munteanu, „Noi dovezi ale crizei din 1989 din România“: 3-11, Munteanu - Corespondenţă despre turiştii sovietici)

Potrivit lui Hall, această corespondenţă diplomatică „nu menţionează niciodată“ şi nu protestează faţă de „prezenţa sau comportamentul <<turiştilor sovietici>> în România în timpul acestor zile haotice de criză pentru regimul ceauşist“. (Hall, despre Corespondenţa diplomatică română).  

Unii se întreabă dacă Hall a citit cu adevărat corespondenţa diplomatică pe care o reproduce. Şedinţa PolExCom din 17 decembrie nu i-a identificat doar pe „turiştii“ sovietici ca agenţi care au intrat în ţară pentru a face spionaj ostil – ceea ce se califică sigur ca „menţionarea“ comportamentului sovietic în România şi „protestul“ faţă de el – a dispus, de asemenea, oprirea tuturor turiştilor din blocul sovietic (Telegrama nr. 20/016 750, 12/17/89). Raportând despre punerea în aplicare a ordinului din 17 decembrie a doua zi, ambasadorul român de la Moscova a menţionat că: „Începând din dimineaţa zilei de 18 decembrie a.c., cetăţeni sovietici au început să facă apeluri telefonice la Ambasadă, de la punctele de frontieră cu România, semnalând că sunt sute de maşini cărora nu li se permite intrarea în ţara noastră şi anticipăm că autorităţile sovietice vor solicita explicaţii în legătură cu decizia luată“. Apoi a cerut instrucţiuni despre cum să răspundă cererilor sovietice pentru a explica închiderea graniţelor. (Doc. 258 în Preda şi Retegan; Doc. 1 în Munteanu - Corespondenţă despre turiştii sovietici)

Explicaţii oferite Moscovei pentru închiderea graniţelor 

Pe 21 decembrie, ambasadorul român i-a explicat Ministerului de Externe sovietic că închiderea graniţelor „pentru cetăţenii sovietici, îndeosebi turişti“ a fost o măsură „temporară“, „privind limitarea accesului unor grupuri de turişti străini“, aşa cum Moscova a impus „restricţii privind călătoriile turiştilor români“ către Georgia şi Armenia. Ambasadorul a sugerat ulterior legătura dintre „turiştii“ sovietici şi agenţii de spionaj urmând o reiterare a „hotărârii României de a respinge orice încercări de amestec în treburile interne şi de a întreprinde măsuri hotărâte împotriva oricăror acţiuni provocatoare şi diversioniste iniţiate de cercuri reacţionare, antiromâneşti, de serviciile speciale şi oficinele de spionaj străine“. (Doc. 278 în Preda şi Retegan; Doc. 4 in Munteanu - Corespondenţă despre turiştii sovieteici)

Într-un document aparent omis de Hall (şi de Munteanu), Ambasada României la Moscova a relatat despre transmisiunea televiziunii sovietice pe 19 decembrie, că „închiderea în mod unilateral de către ţara noastră a graniţei“ şi a prezentat comunicatele oficiale emise de „agenţia sovietica INTURIST şi agenţiile din RGD, privind încetarea temporară a turismului spre ţara noastră din aceste ţări“. De fapt, sursele media sovietice au confirmat interdicţia ridicată asupra turiştilor sovietici. Pe 20 decembrie noi confirmări au apărut în Pravda, Sovietskaia Rossiia, Izvestia, Selskaia Zhizni, Komsomolskaia Pravda, şi Sotsialisticheskovo Industriia, care purtau titluri de tipul: „Înăsprirea regimului de frontieră“, „Încordarea cu vecinii“ şi „Încordare la graniţele României“ (Document 276 în Preda şi Retegan).   

În ciuda rapoartelor zilnice şi a preocupării evidente privind „turiştii“ sovietici care apar în documentele româneşti interne încă de când Ceauşescu a dispus să fie opriţi la graniţe pe 17 decembrie, Hall oferă o mai mare credibilitate raportului AFP susţinând că doi gardieni români la frontiera cu Iugoslavia i-au spus unui jurnalist: „Du-te înapoi acasă, numai ruşii pot trece!“ El reproduce des acest raport ca şi cum ar fi o dovadă mai bună decât plenara PCR din 17 decembrie, 1989. „De ce?“, se întreabă Hall retoric, „erau tocmai <<turiştii sovietici>>, care se care se întorceau acasă din excursiile de shopping în Iugoslavia, care au fost singurul grup declarat excepţie de la interdicţia „turiştilor“ dată în acea zi?“ (Hall, despre Turiştii sovietici #1) Este posibil, deşi nu plauzibil, ca jurnaliştii să fi auzit – şi ca grănicerii să fi făcut– astfel de afirmaţii.Totuşi, în niciun caz, nu pot fi priviţi ca o reflecţie fidelă a politicii româneşti de la acea vreme. Cele mai bune dovezi („best evidence”) indică faptul că o astfel de scutire de la regulă nu a fost dată vreodată.  

Eroare de nuanţă

Bazându-se pe o traducere făcută de Mircea Munteanu (Doc. 5 în Munteanu – Corespondenţă despre turiştii sovietici) Hall atrage atenţia cititorilor către o pretinsă declaraţie a ambasadorului român adresată ministerului de Externe sovietic pe 21 decembrie, care sună aşa:

„restricţiile nu se aplică şi în cazul călătoriilor de afaceri sau turiştiilor care tranzitează România“ – ca dovadă a lipsei de interes al Bucureştiul pentru „turiştii“ sovietici.

Din păcate, traducerea lui Munteanu este eronată. De fapt, ambasadorul specifică o scutire doar pentru „cele în tranzit“ şi nu pentru „turiştii care tranzitează România“. Având în vedere că discuţia româno-sovietică din acel moment era întocmai despre „închiderea frontierei sovietice cu România“ pentru turişti, este logic să înţelegem că referinţa ambasadorului era către tranzitul cu scopuri non-turistice. 

„În legătură cu problema turismului, am menţionat că nu dispun de o comunicare oficială privind închiderea frontierei soviet-române. Am arătat, totodată, că au fost adoptate unele măsuri temporare privind limitarea accesului unor grupuri de turişti străini, din considerente legate de dificultăţile de asigurare a hotelurilor şi a condiţiilor corespunzătoare. Aceste măsuri nu afectează călătoriile în interes de serviciu şi nici pe cele în transit.” (Doc. 278 în Preda şi Retegan)

Traducerea în engleză a lui Munteanu:

„With regard to the issue of tourists crossing the border in Romania, I said that I did not possess an official communication in this regard. I suggested that some temporary measures were adopted due to the need to limit access of certain groups of tourists [in the country]. [Those limitations were imposed] due to difficulties in assuring their access to hotel rooms and other related essential conditions. Those limitations do not apply to business travel or tourists transiting Romania.” (Doc. 5 in Munteanu - Correspondence on Soviet Tourists. Paranteze adăugate de Munteanu.)

„Cu privire la problema turiştilor care treceau graniţa în România, am spus că nu dispun de o comunicare oficială în aces sens. Am sugerat că unele măsuri temporare au fost adoptate din cauza nevoii de a limita accesul unor anumite grupuri de turişti [în ţară]. [Acele limitări au fost impuse] din cauza dificultăţilor în a le asigura camere de hotel şi alte condiţii corespunzătoare. Acele restricţii nu se aplică turismului în interes de afaceri sau turiştilor care tranzitează România.“

Traducerea în engleză a lui Watts:

„In connection with the issue of tourism, I mentioned that I did not dispose of an official communication regarding the closing of the Soviet-Romanian frontier. I explained, at the same time, that some temporary measures were adopted for limiting the access of some groups of foreign tourists, from considerations connected with the difficulties of assuring hotels and appropriate conditions. These measures do not affect travel for official purposes or those in transit.” (Doc. 278 în Preda şi Retegan)

„În legătură cu problema turismului, am menţionat că nu am dispus de o comunicare oficială cu privire la închiderea frontierei soviet-române. Am explicat, în acelaşi timp, că unele măsuri temporare au fost adoptate pentru a limita accesul unor grupuri de turişti străini, din considerente care ţin de dificultăţile de a asigura hoteluri şi condiţii corespunzătoare. Aceste măsuri nu afectează călătoriile în interese oficiale şi nici pe cei în tranzit.“

De fapt, câteva zile mai devreme, Bucureştiul a decis să continue o formă foarte specifică de tranzit non-turistic din Uniunea Sovietică. Această excepţie a fost descrisă de ambasadorul român în telegrama sa din 18 decembrie:

„În mod continuu, la Secţia consulară s-au acordat vize de tranzit pentru evreii din URSS, care au aprobare să se stabilească în Israel, precum şi pentru studenţii străini care învaţă în URSS. Întrucât şeful reprezentatei TAROM a primit orientarea de a continua traficul de tranzit în mod normal, rugăm să ni se comunice clarificări asupra modului cum acţionăm în astfel de cazuri.” (Doc. 258 în Preda şi Retegan) 

În traducerea sa a aceluiaşi document, Munteanu intervine cu o notă proprie specificând că aprobările fuseseră date de Moscova: „În mod continuu, la Secţia consulară, am dat vize de tranzit evreilor sovietici care au aprobarea [guvernului sovietic] să emigreze în Israel“ (Doc. 1 în Munteanu –Corespondenţă despre turiştii sovieteici. Paranteză adăugată de Munteanu.)

Versiunea în engleză: „Continuously, at the Consular Section, we have given transit visas to Soviet Jews who have the approval [of the Soviet government] to emigrate to Israel.“ (Munteanu - Correspondenţă despre turiştii sovietici)

De data aceasta, eroarea este una de nuanţă. Dar nuanţa are implicaţii semnificative. Munteanu traduce „să se stabilească“ în „să emigreze“, dar „să se stabilească“ e sinonim cu  „să imigreze“ şi nu cu „să emigreze“. Desigur, doar Tel Aviv putea decide cui îi dă aprobare Moscova pentru a se stabili sau a imigra în Israel.

Menţiunea pe care o face Munteanu în legătură cu aprobarea guvernului sovietic pentru un astfel de tranzit nu clarifică, ci, din contră, induce în eroare. Propoziţia descrie de fapt o practică stabilită a României de a garanta vize pentru evreii sovietici care plecau din URSS. Nu face nicio referire la autoritatea sovietică pentru că excepţia vizelor a existat ca urmare a cooperării pe termen lung a României cu Israel, nu din cauza iniţiativei sovietice. Reprezentantul TAROM a fost instruit de la Bucureşti să continue acestă practică, şi nu de la Moscova. 

Relatările presei internaţionale din decembrie – un eşec jurnalistic 

În dezbaterile interne de la PolExCom din 17 decembrie 1989, Ceauşescu a ordonat oprirea „întregului turism“ din „ţările vecine socialiste“ pentru că acei turişti operau ca „agenţi de spionaj“. El a subliniat, de asemenea, că URSS a avut responsabilitatea principală pentru a organiza „tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă în Germania [de Est], Cehoslovacia şi Bulgaria acum, şi în trecut în Polonia şi Ungaria“ (Vezi facsimilul redat mai sus, Bunea:34).

Ceauşescu a perceput SUA ca susţinând URSS în acest sens, dar Moscova a condus procesul. Corespondenţa diplomatică dintre Ministerul de Externe al României şi ambasada sa de la Moscova au identificat în mod explicit turismul sovietic ca o problemă pe care Bucureştiul a interzis-o. Împreună, deliberările interne ale executivului şi corespondenţa diplomatică a României discreditează puternic afirmaţiile făcute de AFP conform cărora turiştii sovietici aveau intrarea liberă şi nu tocmai invers.

Există, de asemenea, alte probleme de credibilitate cu AFP. Agenţia a raportat că „mii de oameni“ au fost ucişi în Timişoara, când numărul real al victimelor decedate era de 50-70. A scris că „cel puţin 1000“ din aceste presupuse decese erau amplasate într-un singur spital, când numărul total al pierderilor de vieţi din întregul oraş, pe parcursul revoluţiei, a fost sub 200 de oameni. Acestea sunt comparaţii sumbre şi nu au fost raportat numai de AFP sau de presa franceză, dar demonstrează cu exactitate problemele evenimentelor de atunci. Deşi Hall s-a concentrat pe declaraţia potrivit căreia interdicţia turismului s-a aplicat pentru toată lumea, mai puţin pentru sovietici, mai târziu, în acelaşi articol, AFP a contrazis declaraţia aceasta spunând că restricţia se aplică „tuturor turiştilor“. („Travelers Say ‘Hundreds’ Dead, Wounded” in FBIS-EEU-89-242, 19 December 1989: 85)

De fapt, relatările presei internaţionale din timpul revoluţiei române au fost manipulate atât de scandalos, încât reprezintă în prezent un studiu de caz despre eşecurile jurnalistice sau mass-media. Conform concluziilor unei anchete despre manipularea ştirilor din timpul evenimentelor din decembrie 1989, „relatarea eronată a evenimentelor din Timişoara de către media franceze“, inclusiv cea făcută de „agenţia franceză cu reputaţie – AFP“, va „rămâne în istorie“ ca „un exemplu de jurnalişti care au eşuat în a verifica, realmente, acurateţea ştirilor pe care le-au transmis“ (Failure of French Media Coverage in December 1989).

Metodologia de cercetare amănunţită poate să nu ofere rezultatele anticipate sau dorite, dar ne va aduce mai aproape de răspunsurile pe care dovezile, de fapt, le validează. Mărturiile după evenimente şi rapoartele mass-media fabricate pentru consumul public nu pot fi aproape niciodată mai credibile sau mai corecte decât dezbaterile interne, care nu sunt destinate publicului, sau decât deciziile luate pe parcursul evenimentelor. A te baza în continuare pe primele mai degrabă decât pe cele din urmă oferă prea puţine şanse de a răspunde sau a clarifica întrebările extraordinare puse în legătură cu revoluţia română din decembrie 1989.

[Va urma]

Partea I: Revoluţia Română din decembrie 1989 (I): Istoria turismului sovietic

Partea a II-a: Revoluţia română din decembrie 1989 (II): Analiza intenţiilor sovieticilor

Partea a III-a: Revoluţia română din decembrie 1989 (III): Capcanele mărturiilor ca dovezi

Acest text a fost scris pentru comemorarea celor 25 de ani de la Revoluţia Română, dar din motive independente de autor, articolul a fost publicat de redacţie abia acum. Traducerea aparţine redacţiei „Adevărul“.